Publicat în Fără categorie

… and what about me?

What can you do on a Saturday afternoon, after an exhausting week and almost 1 year of isolation? 

I am asking myself this question over and over again and I try to find some motivation to do something else than laying on the couch and waste my so very limited free time in front of the TV or of my mobile.

With a strong desire of taking my life back from the ugly hands of coronavirus, I try to transpose myself in other times and places where, besides the sky, only my bank account and the legal free days from work were „the limit”. Without wanting to pose myself as a „drama queen”, I see how the level of anxiety grows inside me and how I find it more and more difficult to accept a life full of restrictions, travel and social contact limitations. Today, I will deep-dive in my bag of memories, but what shall I do tomorrow, when I will run out of such activities? When will I wake up, exited that my travel plans are finally turning into reality? When will I hold my flight tickets in my hands, in line, to do the baggage check in?

Being stuck within the walls of  the apartment which was my place to sleep, my place to work and my place to relax and „enjoy” life for the past year, I often find myself thinking about the good old days when I split my time between doing things I need to do and things I love to do.

One of the things I love to do the most is to travel and discover new and beautiful places. This is the trigger for my motivation and my batteries recharger. Speaking of batteries, this is how I look like when I have them full …

Publicat în Amintiri

CUBA – not an ordinary place – CARIBBEAN Flavors – EP. 3

Growing up in a flat rural area of the most agricultural region of Romania, I used to dream about living in a place surrounded by beautiful landscapes (and mandatory by the sea).  Maybe this was the reason why I developed a real passion for geography and the wonders of the world.

In time, I realized you can live anywhere, as long as you have the flexibility and the freedom to discover new places and create your own world map out of pieces o puzzle discovered along the way.

Here I am, sitting in front of my laptop (practically something I’ve been doing all year long), few hours away from the moment we will finally say „goodbye” to one of the most difficult and different years the entire planet experienced at once – 2020. Oh, this year – it’s like I closed my eyes for 1 minute, on January 1st, 2020 and then I woke up on December 31st, 2020. Except that, during this minute, so many life changing things happened to most of us …

Actually, the paragraph above was the last one I wrote last year. It’s like 2020 wanted to prove me, once again, that it can be a non-productive year from start to end. Having said that, I find myself again in front of  the almost empty page I left few days ago, trying to write something about the last awesome place I visited back in 2019 – the place where my dream of laying under a palm tree and admire the Caribbean Sea came true.

Because I chose to meet this place not in a resort or a remote location, I had to split my time in there between the sea and the culture, the history and everything else the incredible country of Cuba has to offer.

My Caribbean beach memories are actually half Caribbean and half Atlantic – well, yes and the geographer inside me is now a little nervous, as is not event 100% sure the Atlantic half is actually not Gulf of Mexico. But I will park this dilemma for the moment, as the place I want to mention in this article is, by no doubt, washed by the beautiful waters of the Caribbean Sea. 

Bay of Pigs. If you are planning a trip to Cuba, it might be that you won’t think to book some nights in this area. Mostly, because of how this bay on the southwestern side of the country is known to the world, has nothing to do with its incredible turquoise waters, endless beaches where you can easily rest under coconut trees and one of the best and, probably, the cheapest seafood area. No, when you think about Bay of Pigs, you would most probably recall a documentary, or at least some articles you’ve read, where the Bay of Pig Invasion was presented as the failed landing operation by the Cuban exiles, who opposed Fidel Castro’s Cuban Revolution.

It happened in 1961. In 2019, 58 years later, it feels like the locals in the area try to get a second wind. Of course, they still have a lot of challenges to deal with.  Unlike Havana and all the other places we’ve seen, in Bay of Pigs, more precisely Playa Larga village, when it comes to tourism industry, they seem to be somewhere on the same position with letter B in the alphabet. The locals are acting like they try to adapt their lives to another wave of invasion – the touristic one.

The Bay of Pigs/ Playa Larga adventure was pretty intense from start to end. We arrived there, from Cienfuegos, very late in the evening … and although I am not paranoid and I never felt Cuba could become, at some point, dangerous before, I cannot lie – it passed through my mind that there can be clouds on the horizon.

Well, there we were – 4 people, 4 luggage + all the money and personal goods, and a driver we had just met the day before, in a car which you will not see everyday on the street – the car body was Argentinian, the engine was French, the car board Russian and the radio Chinese . Of course, you had no idea how many km/hour you were dealing with and it was just a matter of time that the engine (or some other part of the car, coming from God knows what part of the globe) would stop working. It happened the day before, on a 50 km ride. Why wouldn’t happen the same on a >100 km one?!

If you feel you’re in the mood for some adrenaline, try finding a very remote place, which seems to be out of this century, in a country you have never been before, without google maps and without having anyone on the streets, late in the evening. And, on top of that, add that you haven’t heard from your airbnb hosts and you are not 100% sure they are still expecting for you to come anymore. 

Playa Larga turned out to be, at least for me, the most unexpected experience I had in Cuba. We knew there is not a Cuban tourist landmark. And since you can’t make an omelet without breaking some eggs, I saw this coming. 

  • The accommodation

Casa Noly y Yeny was a great place to stay in the „jungle” called Playa Larga. It was the definition a Caribbean household we (at least the girls) dreamed of since we booked our flights to Cuba. The hosts were always there to help and they really served a great breakfast. I still think about those donuts from time to time and the fresh juice and fruits … oh, I do miss those too.

 

  • Playa Caleton

And not to mention that the house was literally 80 meters away to the beach – a 100% Caribbean beach (Playa Caleton). However, it was definitely not a place for tourists in search for fancy beach bars and luxury beach furniture. And, truth to be told, the sand and water were not in their best shape, as the tornado you might remember from the second episode brought large amounts of algae to shore. But it was the beach I was so expecting to see and the palm trees were there, too!   

  • The village 

Playa Larga might not be the most welcoming place in Cuba. As mentioned before, the region’s recent history and maybe the lack of interest from the authorities make the village rather look like a poor and dusty place to be avoided, than an exotic vacation destination. The inhabited area is definitely in big contrast with the beach one. The great news is that, unlike some other places on the globe (and even in Cuba), the beach access is not restricted to the residents. 

  • The food

Not too many restaurants you can count on when your stomach is growling. But the ones you will find will definitely serve the best and the cheapest food. Especially seafood. I wouldn’t dare to say „the best and cheapest food in Cuba”, as I haven’t been everywhere, but it definitely was for my itinerary.  Full lobster or crab dishes for 8 – 9 CUC (USD), the most delicious garlic shrimps and, if you really want to try something different at least for an European citizen, even crocodile meat, everything was so delicious! This memory is not for those who are faint of heart. You better stop imagining the dishes right now. 

20190224_002622DSC_2424

  • The sunset

Three sunset places I remember from my vacation to Cuba and all of them were by the sea. The first one was in Playa Larga. 

  • The endless empty beaches

The great thing about this place outside the touristic map of Cuba is that, due to the small number of people and its endless beaches, you can find some awesome places for meditation, for relaxation where, besides your travel partners, there are high chances to only have the white sand, turquoise waters and the coconut trees as your witnesses only. And, boy, if this is not what you need, after a long and stressful year in the XXI century …. 

Regardless I talk about Playa Caleton, the one literally next door …

 

… or Playa Larga, located a few kilometers away from the village, but still at a walking distance if you are not too lazy, the amazing landscape is definitely the breath of fresh air you need in order to be able to recharge your batteries and survive the crazy life we have to live in order to afford  internet, coca cola, pringles and endless brands of chocolate, back in the „civilized world”. 

20190131_11052320190131_130735

If you are lucky enough to find yourself in a place like this, the only thing you should do is not to wish for more than what the nature has to offer. No human made luxury elements, no fancy stuff. Just the sea, the palm trees, the white sand, the friendly Mediterranean sun. Long story short –  the nature wonders. 

And, if you crave for some snack, nature always has something to offer in this field too. What’s better than a fresh coconut on a sunny beach day in paradise?

20190131_121308

…hmmm, maybe more fresh coconuts, improved with some local Vitamin R (of course, the incomparable Cuban rum).

DSC_2404

  • The excursions

We had the chance of visiting some other beautiful places of the area, by buying a day trip – snorkeling included.

And we experienced some extreme sensations in the former school bus that drove us to other hidden Caribbean treasures. Probably retired before the ’60s from a small town in Florida.

And here, in Cueva de los Peces, I found myself that brave, I even dare to swim in a bottomless water eye. I must have been enchanted by the scenery. 

  • The departure

We had to say goodbye to this place of contrasts with a high level of adrenaline. Not little did I know that the feeling I had on our way to Playa Larga was actually a prediction of the departure moment. Now, almost 2 years later, safe at home, all me and my travel partners can think about this memory laughing, but then it was definitely the most terrifying moment of the whole vacation. Or I can even dare to say of all my vacations together.

Our hosts mentioned several times not to be that open and take any car ride we are offered on the street and to try get in touch with the guy who brought us there or, worse case scenario, take the Viazul Bus. But we thought we are fearless Romanian guys. We got rid of communism by killing our leader and our country’s landmark is Dracula. What could have happened to us in Cuba? Well …. it almost happened. Apparently, Cuba is not full of nice and welcoming people. Of course, they might represent 98% of the Cuban people, but you should not minimize the power of the other 2%. And we’ve learnt on our own nerves, that being too cocky in a place located at the end of the world, could definitely lead to unpleasant situations. 

Here is a very good article about the transportation options in Cuba. Except the Playa Larga – Trinidad leg, we always traveled with taxi colectivos. Usually, recommended by our hosts. Everything went nothing but great. But Playa Larga seems to host sort of a taxi colectivos mafia and we understood where our host’s desperation came from, when we were about to become the victims of these people. Luckily, our adventure in Playa Larga ended with us leaving with Viazul bus, but the hour we had before this … well, I might save it for another episode …  

Note to myself Remember the beautiful places you’ve seen and start planning the new destinations – 2020 needs to be revenged. 

 

Publicat în Amintiri, Fără categorie

CUBA – NOT AN ORDINARY PLACE – January 27th, 2019 (EP. 2)

There are travel blogs where the owners tell you what you should do in a certain location, and there are blogs where they tell you what they did and let you decide whether you want to follow them or not. I’ll leave it up to you to decide what kind of blog owner I am.

It’s weekend and, since I have no plan, I am watching Metropolis documentary and I’ve just prepared a Pina Colada cocktail from a veritable Santiago de Cuba rum and a modest pina colada juice. Its taste makes me feel miles and miles away from half cloudy, half sunny Bucharest, in the beautiful Varadero, where I first had a glass of pina colada. However, my previous post about Cuba (if you missed it, click here) left an open door for Havana and all the other awesome places I’ve visited by the time I enjoyed that glass of pina colada as a welcome drink offered to us by Daisy, the best host we had in Cuba.

Speaking of Havana, you should not leave the city before you do a vintage convertible car tour. That’s such a cliche! most of you will think. But, as a smart guy once said, clichés can be quite fun. That’s how they got to be clichés. And, on top of that, Cuba really is about old and, in some cases, forgotten cars. And when these are convertibles and painted in crazy colors, then nothing can make you say no to this ride. Not even the 50 USD/hour tariff.

You would say that finding a car like that in Havana was a piece of cake. Well, not for us. At least not on the day we decided to do this – January 27th. Walking through the city to get to the Place de la Revolution, we thought we hit the jackpot when we saw the huge parking below.

The good news was that all of them were functional. The bad news was that every single one was already rented for the first half of the day. And for the second one, the boss, indicated by the drivers we initially talked to, recommended us to stay home, as a big storm will hit Havana. Of course, we did not listen to that guy, as there was such a nice day, maybe the best we had in Havana in the past 3 days. And our desire (by our, I mean the female part of the group) to walk through the city in a convertible pink car was stronger than any bad weather forecast or any male preference. And we were not willing to make any compromises. It had to be on January 27th and it had to be a pink car.

That determined we were that, on our way back to the city center, we saw this pink car being fixed in the middle of the street and we decided to wait for the driver to do some magic and make the car work again, so we can move on with our plan. It took about 30 minutes for the driver to send us home, as the car was not that willing to fulfill our dream that day.

DSC_2015 (1).JPG

After many disappointing situations, it finally happened. For 3 of us, it happened. The 4th one decided to stay home and wait for 22:00 when we planned to go to the airport to try to find information about the luggage that was missing for 3 days already.

The tour was great. We visited and re-visited the best places in Havana and the Malecon ride … ah, the Malecon ride made me feel like I was part of the Fast and Furious cast. You would say that it was a great day for a tourist in Havana.

But did I mention this day was January 27th 2019? With just a quick search on Google, you will understand why this day was a bit different. Unfortunately, the country, including Havana, was hit by the strongest tornado to strike Cuba in nearly 80 years. It looks like the boss of the car company we met earlier that day was very well documented. Don’t want to talk about the dramatic landscape this tornado left behind. It’s too overwhelming and I wouldn’t detail it as it doesn’t transmit the positive vibe of our adventure despite all.

Coming back to the positive note I choose to present that day, it worth mentioning that after the beautiful pink convertible car ride, we decided to try another symbol of Havana – the terrace with good mojitos and great salsa band of Hotel Inglaterra. It got us into the Cuban mood immediately. We even started to socialize with the people around us, enjoying cocktails, singing and dancing along with them and the band.

DSC_2035

Suddenly, and here is where I lose once again the positive vibe, the employees of the restaurant burst into the terrace trying to tell all of us to move to a safe place as a huge wind storm was about to start. Five minutes later we could see with our own eyes the biggest tornado which hit Havana in the last century. We were mesmerized and, at the same time, shocked, as we haven’t seen with our own eyes before that nature can be that powerful. Almost as powerful as it was our desire to get to the airport and receive information about the lost luggage. Why did I mention the airport part? Because as 3 Europeans who have never experienced a tornado, we decided that heading to the accommodation in the middle of the unleashed nature spectacle won’t kill us, but living for one more day without knowing where the lost baggage was will. Little did we know that this 2 kilometers „walk” on the old streets of Havana without electricity and which turned into real rivers, was the most stupid decision taken at the moment.

We were going to find that out the next days, after discussing with the locals, reading the news about the tragedy this event left behind or talking to the close ones from back home, who were worried about us, as this tornado was om news across the globe, including Romania.

And this was just our third day in Cuba. And we were about to spend 12 more days across the country. Fortunately, our vacation was not disturbed by this event and neither the lives of the people we had the chance to get in contact with, but the pain of those affected was present on every citizen’s thoughts as well as in the travelers’ who experienced the moment. I’ve heard different stories on how the effects of this tornado were mitigated. Some were saying the Government helped a lot, others mentioned that more support came from ordinary citizens rather than from the Government itself. Since we are talking about Cuba, I am afraid the truth is not that easy to be revealed.

I felt the need for sharing this episode because traveling can bring you both exciting and frightening experiences. What matters is to survive each of them and continue your journey through life and across the globe. And I know this last paragraph sounds cheesy, but so it ended my day on January 27th, 2019. Freezing with all my winter clothes on me, in a room lit by a flashlight, miles, and miles away from home, trying not to eat any chocolate candy brought as a souvenir for dinner, as we had to skip it. Well, for me it was just a day of vacation. Of course, this was not how I planned on spending my evenings in my first Caribbean vacation but did not dare to victimize myself, thinking about the Cuban people, which were facing so many difficulties already

… but better days were coming. At least for us …

20190128_164901

Publicat în Amintiri, Fără categorie

Frankfurt – orasul contrastelor

Am descoperit Frankfurt printre picături. Picături de ploaie, picături de timp liber în mijlocul unor zile de muncă foarte solicitante. In defintiv, vorba corporatistului – “It’s part of the game”.

Am decis să scriu ceva despre Frankfurt din două considerente: pe de o parte pentru că imi lipșeste obiceiul de a scrie despre locurile în care ajung, iar pe de alta, deoarece este un oraș care mi-a șoptit o poveste. O poveste care poate fi, cu siguranță, mai ușor exprimată în imagini decât în cuvinte. Dar eu m-am gândit să fac un mix. Cum imaginile vorbesc de la sine, cuvintele vor pica in responsabilitatea mea.

In prima zi petrecută în acest oraș, postam câteva poze pe Facebook, cu descrierea “Frankfurt – orasul contrastelor”. Și chiar acesta a fost laitmotivul întregii mele șederi în urbea în discuție. De parcă fiecare element component reprezintă o monedă reală. Dacă o parte este dedicată capului, atunci cealaltă este, cu siguranță, pajura.

Contrastul numarul 1
Am avut nevoie de 40 minute pentru a ajunge dintr-un terminal în altul al aeroportului și implicit de la poarta de ieșire până la trenul care avea să mă ducă în gara centrală (Linia S8 – 5 eur/ bilet 1 călătorie) și de maxim 20 să ajung în oraș.

● Contrastul numarul 2
Stilul arhitectural aflat într-o vzibilă antiteză pentru care însa, strict din punctul meu de vedere, s-a gasit o soluție armonioasă.

Când scriu soluție armonioasă, ma gândesc la exemple mai puțin fericite, conform standardelor mele vizuale, de a combina noul cu vechiul. Am multe în gând, însă cel mai la îndemână exmplu ar fi Novotelul, respectiv BCR-ul de pe Calea Victoriei din îndrăgitul nostru București.
Ceea ce am găsit fascinant la acest oraș a fost cât de ușor poți face trecerea de la adevărate CBD-uri (un acronim pentru mari centre de afaceri din interiorul unui oraș, pe care l-am învățat în facutate și de care nu m-am mai despărțit), cu clădiri ce se califică pentru titulatura de “zgârie nori” și vechi zone de monumente istorice, foarte bine conservate în ciuda vechimii acestora, sau cartiere boeme, de vârstă medie, pe străzile cărora te pierzi cu drag și cu ochii larg deschiși.

Acesta a fost Frankfurt în viziunea mea, iar indrumarea șoptită a sunat cam așa:

Poți fi unde vrei tu să fii. Acum te pierzi printre zgârie nori, oameni îmbrăcați la costum, 10 minute mai târziu ajungi în cocheta piață Romersberg, printre zeci de turiști și selfie stickuri, iar în alte 15 minute și un pod traversat, te trezești în mijlocul locuitorilor, pe cochetele străzi ale cartierului Sachsenhausen. Ah, și nu uita, te rog, de zona de shopping foarte ofertantă și atractivă. Mai ales în perioada reducerilor. Și, dacă tot suntem la capitolul care implică oarecare cheltuieli, nu pierde ocazia de a arunca un ochi și pe la restarantele întalnite în cale. Puține sunt colțurile de lume nereprezentate gastronomic aici. Hai, acum că ți-am dat aripi, zboară peste tot.
Cu drag, Frankfurt. “

Revenind la stilurile arhitecturale, trebuie să recunosc că o plăcere nu mult împărtășită în jurul meu o reprezintă zgârie norii și cartierele alcătuite de aceștia. Un fel de “guilty pleasure”, sunt vesnic pe lista mea, atunci când fac o trecere în revistă a elementelor ce mă atrag la o destinație nouă. Prima dată cred că am intrat în contact real cu astfel de zone în Paris, celebrul La Defense. Mi-a plăcut. M-am simțit tare mică, insă contrar altor păreri împărtășite, mie mi-a trezit un sentiment admirativ. Am tot “vânat” astfel de locuri în calatoriile mele ulterioare, însă apogeul a fost, cu siguranță, capitala Qatarului – Doha. Nu pot să explic clar ce anume mă atrage la astfel de locuri – poate imaginația arhitecților și gândirea lor în 3D, care îi mână spre dezvoltarea pe verticală, poate imaginea de ansamblu pe care o crează toate aceste proiecte individuale… Nu pot da o explicație clară, insă știm și noi ca nu totul poate fi exprimat și justificat în cuvinte. Unele lucruri pur și simplu iți plac. 🙂

Frankfurt, cu al sau “skyline” se clasează, cu siguranță, pe citeriul acesta, în topul destinațiilor vizitate. Intr-adevăr, unul dintre visurile mele este să ajung în inima Manhattan-ului. Cu prilejul acestei călătorii, am ajuns în mijlocul Mainhattan-ului (un pseudonim atribuit Frankfurt-ului din motive “explicate” in pozele de mai jos), ceea ce mă face să mă simt cu un pas mai aproape.

Cartierul Dom – Roemer, cu epicentrul in Piața Roemerberg, reprezintă dovada vie că acest oraș a avut cu ce se mândri incă din vremuri demult apuse, fiind practic kilometrul 0 al vechiului oraș medieval care cândva domina împrejurimile. Clădirea Roemer (în nuanțe maronii în pozele de mai jos), este un reper pentru istoria Frankfurt-ului, având un rol administrativ incă din secolul XV.
Aceasta este zona din oraș pe care o trece pe listă fiecare turist, atunci când iși face planul de călătorie. Și pe bună dreptate. Micuța piață Roemersberg, cu ale sale clădiri din turtă dulce, iți încântă privirile și te transpune imediat într-o filă de poveste. Poveste cu prinți și prințese… și asta la cațiva pași distanță de disctrictul financiar al orașului.

Inițial un sat de sine stătător, actualul cartier Sachsenhausen te încântă prin culoare, prin faptul că este cu totul diferit comparativ de ce găsești pe malul opus al Main-ului. Și, dacă ești fan și iți permite timpul, iți poate oferi cele mai bune locuri în care poți savura un cidru adevărat.

● Contrastul numarul 3
Locuitorii orașului sunt într-un contrast extraordinar, similar stilurilor de artitectură. De la categorii sociale, până la diversitatea culturală.

Oamenii întalniti pe stradă, în mijlocul zonei de afaceri, sunt întotdeauna bine imbrăcați, însă îngândurați și ușor absenți. De cele mai multe ori au un telefon în mână și discută despre situații financiare, strategii și soluții inteligente. Aici este tărâmul limbii engleze. 

Puțin mai departe, în km 0 al shopping-lui, strada Zeil este într-o continuă mișcare. Un fel de lan de floarea soarelui în plină campanie de polenizare a albinelor. Aici contrastul este și mai accentuat. De la oamenii care populează strada, cu preocupari diferite, cu stiluri vestimentare care scot în evidență diferențele de clasă socială, apartenența culturală, până la asocierile de o ironie cruntă, în care persoane sărmane, fără adăpost, iși aleg vitrinele Luis Vuitton sau Michael Kors ca loc de ragaz. Cea mai bună reprezentare a societății actuale. Recunosc, acest contrast nu m-a surprins plăcut. Iar faptul că limba română răsuna frecvent din toate colțurile, îndeosebi din cele mai puțin strălucitoare, a ajutat la creșterea stării mele de discomfort. Un puternic sentiment de milă și compasiune pentru cei cu care soarta nu a fost prea darnică, furie pentru că singurul stil de muzică ce răsuna în acea zonă era maneaua… si multe altele ce m-au scos puțin din starea de călător încântat de noi descoperiri.

● Contrastul numărul 4
Pe cât de mare este diversitatea culturală, pe atât de mare este și cea culinară. Așa cum aminteam mai sus, puține sunt acele colțuri de lume nereprezentate gastronmic.

Dacă, după o înghețată italiană, incă mai simți nevoia unui desert, nu trebuie sa faci mulți pași, că te găsești în fața unei vitrine pline de clătite franțuzești. Să zicem că nu ești încă la îcapitolul desert. Nu te preocupa nici în cazul acesta. Oportunitățile de prânz/cină sunt tot nemărginite. Literalmente! Iar dacă se face ora mesei, dar nu ești dispus să renunți la planul tău de a descoperi orașului, recomand cu drag o croazieră pe Main.

Contrastele nu se opresc aici, însă articolul meu da. Asta nu inainte de a mai înghesui cateva sute de cuvinte despre podurile orașului.

Publicat în Amintiri, Fără categorie

Cuba – not an ordinary place (Ep. 1)

Shall I write it in English? Shall I leave this crazy thought apart and use the only language I am able to actually communicate without (hopefully) too many stupid grammar constructions?

Well … this is what I was struggling with before starting this article. In the end, I’ve decided to risk a bit and kindly ask the skilled English speakers to excuse my poor vocabulary. What’s important is what I am talking about and not how I do this.

Who doesn’t like traveling? Who doesn’t love those extremely relaxing days away from the everyday routine? I know, you raised your hand, and you, and even you, the workaholic one. As someone was singing: I’m only human after all. My story is not different than yours, but part of my thoughts I dare to say that is. I love traveling and sometimes I feel that, without it, my life will so much different. And definitely not in a positive way. I still consider myself a beginner in the art of traveling, but I’ve made a promise to myself to become a specialist. The more I visit, the more I think this is the perfect job for me. 🙂

Which is your favorite country? Mine is each and everyone I visit. When I’m in France, I love France the most, when I am in Ireland, I love this country, when I am in Greece, I love Greece (well, that’s not totally true – I will always love Greece). But a special place in my heart is now occupied by Cuba.

This year I booked a 15 days vacation to Cuba. I don’t want to blow things out of proportion and say that visiting Cuba was one of my biggest dreams, but I would definitely not exaggerate by saying that going back there is on top in my To do list. You can read hundreds and hundreds of books, blogs and talk to lots of people who went there, but nothing can make you understand how Cuba is really like unless you visit it by yourself.

What can you do in Cuba for 15 days? Most of the itineraries are pretty much the same: Havana, Vinales, Cienfuegos, Trinidad, Varadero. If you spend a little more time, you can even go to Santiago de Cuba.

15 days, a gross distance of 1500 km by car and countless on foot, and my itinerary was like that:

  1. Havana – 5 nights (including 1 day trip to Vinales);
  2. Cienfuegos – 1 night (including 1 trip to El Nicho);
  3. Playa Larga – 2 nights (Bay of Pigs);
  4. Trinidad – 2 nights;
  5. Varadero – 5 nights.

map

The time I’ve spent in this beautiful piece of Earth was insufficient to get bored of, but enough to taste & feel the real Cuban flavor. I did not book hotel rooms in resorts, not even in Varadero. The whole itinerary was made via AirBnb + one recommendation (only Casas Particulares) and I couldn’t be happier with this decision (Since I did not travel alone, but as a group of 4, sometimes I will use the plural).

  1. Havana

What can you do for 5 days in Havana? If you are a crazy traveler like myself, try not to get bent out of shape when you will understand that the capital of Cuba is not only about El Malecon, Plaza de la Revolucion, Hotel Nacional, mojito or old pink cars. Havana is much more than that. Havana is about history, is about humans, it’s about surprises at each and every corner.

When you travel to Havana, make sure you book accommodation in Habana Vieja. That’s the capital’s old neighborhood. Here is where you’ll find simultaneously the history and the present. Here is where you’ll understand how much this city’s residents used to have and how little they have left. We booked an apartment on Concordia Street, close to the nightlife and Malecon but still in the heart of the residential area.

We randomly booked via AirBnB Casa Concordia, and I dare to say it was a perfect choice. Maria, the host, and Jesus, the owner, were amazing. We felt like part of a big family immediately and they helped us every time we had a problem. And trust me, we really had some. For 5 CUC (5 $)/ person, Maria prepared us breakfast as well. She was also the one who found us a ride to our next destination. My Spanish vocabulary was too poor to tell her how much we appreciated her support. Thank God for those non-verbal international languages, like chocolate. 🙂

I learned that old traditional Cuban houses are not equipped with glazing, only when I woke up early in the morning and I felt like my bed was in the middle of the street and at least 2 or 3 tanks passed by. When the balcony doors opened, it was clear – there was a crazy world outside. A colorful crazy Cuban world, which made me forget in a second the long and hard way from Bucharest to Havana. But, as you know, a picture is worth 1000 words.

My recommendation is to try not to be that kind of a tourist who runs from a place to another, just to check the attractions on the list he made during the online research. Do something at the drop of a hat. At least for one day. Just get lost on the streets and try to be part of the journey. There are few feelings that can compete with the enthusiasm I have when I discover unexpected beautiful places.

Această prezentare necesită JavaScript.

And, if you meet some nice Cuban people who offer to show you around, give them a chance. There is a high possibility to try to get some money from you, but if you’d like to know how people really live in there, hearing something straight from the horse’s mouth could help a lot. We met two people while we were hiding from the rain in the Capilla La Inmaculada church. Maybe it worth to mention that we somehow guessed their intention, but still decided to follow them. Coming from a country where the communism is not just a story you learn about within the history classes, but used to be a cruel reality, there are little things that can surprise you, even in Cuba. Now, I guess it’s a classic scenario: They asked us where are we from, when we arrived in Cuba and then told us how lucky we are for being in Havana in exactly that day when they have like a festival and the Government allow citizen to sell at 50% discount all the real Cuban products (cigars, rum) and keep all the money. They call it „Support Cuban people”. And, if you plan to visit the country, prepare yourself, because you will hear this a lot.

Long story short, they led us to a classic bar (which looked a lot like our bars back in the C era) and they told us, once again, how lucky we are to discover in our first day in Cuba the new Cuban cocktail. Mojito? Cuba Libre? All a joke. The new hit was now NEGRON. Of course, we had our doubts, but 3 out of 4 ordered this drink, just to be polite. If you ask me which is the difference between Negron and Cuba Libre, then I am not your man. For me, it’s the same – rum and coke. The stories we heard from them, I don’t know if they were entirely true, but they made my heart melt. For sure their low budget and lack of food were not a lie. As I said before, my country also met this political system. Fortunately, I was too small to realize its effects, but my parents and my family really experienced it. Taking the food away from people is something I cannot relate with. And I eat to live and not live to eat. I laughed and I cried. This is how I started my vacation in Cuba.

Această prezentare necesită JavaScript.

As I said, we knew which way the wind was blowing and, at the end of this journey, we got exactly at the point we thought we will. They asked us to follow them to some friends of them who are working at Cohiba factory and, thanks to the festival I mentioned before, he is able to sell us real Cohiba cigars at a great price. The thing was that they had 2 big problems with us:

  1. We are from Romania, and we are used not to trust people when they tell us: I have a great deal for you;
  2. We were already trained by our host not to do business with random people on the street.

Of course, the price was great for Europe or other places, but for Cuba, it was 3 times higher. Even if I cried inside myself, I could not pay as much as I paid for my accommodation for the 15 days in there on a pack of cigars which I don’t even smoke or understand their value.

Moving forward (actually, I am still thinking about them), Havana is a real masterpiece. You will discover the awesome University Campus when you least expect it…

… and when you finally get to El Malecon or Place de la Revolucion, you actually start to place yourself on the map and realize how far away from home you are.

Această prezentare necesită JavaScript.

Well, traveling to a new place brings you face to face with local food as well, and Havana has so much more to offer, but all these in the next episode…

Publicat în Amintiri, Fără categorie

O insulă cât o țară (II)

[…] La școală, notele care mă înebuneau de fiecare dată erau 7 și 8. Cel mai mare coșmar al meu era să primesc o notă între 7:00 și 8,99. Când, la un examen important, am obținut 8,98, m-am simțit atât de mizerabil, încât aș fi fost în stare să cerșesc compansiunea celor care îl picaseră.

Nu același lucru îl pot spune și despre locurile 8 și 7 din lista colțrilor din Creta care m-au cucerit definitiv și irevocabil. Daca locul 8 a fost ocupat de cel mai hippie loc al insulei, Matala (vezi articolul anterior aici), acum trebuie să mă decid asupra locului 7…

După cum spuneam, nu credeam că, prin întâlnirea mea cu insula zeilor, Creta, Grecia avea să mă mai cucerească încă o dată. Dar să revin la clasamentul meu, încropit cu greu …. nu pentru că mi-a fost dificil să găsesc 10 locuri fascinante pe această insulă, ci pentru că mi-a fost aproape imposibil să stabilesc o ierarhie între ele. în afară de locul 1. Locul 1 este incontestabil.

7. Hersonissos

O stațiune caracteristică litoralului grecesc (caracteristică, pentru că banală sună prea urât). Nici nu cobori bine din autobuzul care te aduce de la aeroport și deja pui ochii pe 3 tricouri cu I ❤ Crete, 5 tipuri de papuci de plajă, saltele, prosoape de plajă și nenumărate suveniruri (80% made in China), cu ajutorul cărora poți să duci câte puțin din concediul tău acasă. Îndreptându-te spre mare, chinezăriile de pe strada principală ajung să fie înlocuite de arome culinare, ademenindu-te din tavernele înșirate, una după alta, de-alungul  Mării Egee.

Singurul moment în care m-am bucurat de apele mării și de plaja din această localitate, a fost prima zi. Nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că altfel, nu aș fi reușit să fac un top 10 în doar o săptămână cretană (Apropo, VV.ule, aceste fotografii au fost făcute atunci când am aflat că Mirunica a considerat că e momentul să ia viața în piept! 🙂 )

Puțin mai sus, prea departe, dacă privești din perspectiva dependenței mele de mare, se întinde supriza Hersonissos-ului. Satul vechi, ferit de haosul generat de turiștii uneori prea entuziasmați, te introduce în viața tihnită a cretanului obișnuit. Nu știi când depășești limita dintre o tavernă de colț de stradă și terasa unei case. Poți avea surpriza ca, admirând peisajul pitoresc, să te trezești față în față cu o bunicuță care curăță cartofi. Tu ai putea să juri că o face în mijlocul străzii, însă dumneai te poate alunga cu bastonul de lângă scăunel, nemulțumită fiind că i-ai intrat în curte.

Satul acesta este minunat. M-a fascinat de la prima vedere, iar cina luată la una dintre tavernele din piața centrală (κεντρική πλατεία), a fost poate cea mai frumoasă experiență culinară din tot sejurul.

 

6. Ierapetra

Ei bine, geograful din mine a pus ochii pe acest oraș fără să îl intereseze nimic altceva in afară de faptul că este cel mai sudic oraș al Europei. Asta e! Recunosc că nu m-a interesat nici faptul că istoria asociază acest oraș cu micul mare împărat Napoleon și nici faptul că este unul dintre cele mai frecventate orașe de către tinerii care aleg Creta ca destinație de vacanță. NU! Pe mine m-a interesat, după cum ziceam, că este cel mai sudic oraș al Europei și că este scăldat de Marea Libiei, care desparte frumoasa insulă de continentul african. Apropierea de Africa face ca acest oraș să aibă parte de temperaturi ridicate tot timpul anului, rareori scăzând sub 15 grade. Ei bine, aici recunosc că poate doar geografii îmi pot înțelege entuziasmul! 🙂

Pe cât de negru era nisipul plajelor, pe atât de alb se arăta orașul. Un alb care, în mod normal, te ajută să faci față temperaturilor ridicate dar care, în ziua aceea, m-a făcut să mă simt asemeni unui păstrăv aruncat pe un pat de sare, aflat deasupra unui foc incins. Aș fi fugit, dar știam că nu am unde. În același timp eu, față de păstrăvul cu care mă compar, aveam toate motivele să rezist. Orașul vechi este foarte frumos prin simplitatea clădirilor sale, de unde ies în evidență, din când în când, lăcașele de cult.

Alb, alb, dar să nu rămâneți cu senzația că cel mai sudic oraș al Europei nu are nicun pic de culoare …

 

Publicat în Fără categorie

O insulă cât o țară

Anul trecut, părăsind Grecia, aveam în cap doar gândul că, în câteva sute de zile (nu mai mult de 350, speram eu), urma să revin în țara aceea care m-a cucerit de la prima vedere, în urmă cu câțiva ani.

Anul acesta, după aproape 350 de zile, ne-am îmbarcat într-un charter cu destinația Heraklion. Heraklion este, desigur, capitala celei mai mari insule grecești – Creta. Mi-am dorit mult timp să ajung acolo. Prin urmare, știam câte ceva despre acea bucată de pământ, aflată la marginea Europei. Mă așteptam să mă surprindă, dar nu credeam că, prin prisma ei, Grecia avea să mă mai cucerească ÎNCĂ O DATĂ.

Am denumit articolul O insulă cât o țară. Cu o suprafață de peste 8000 m2, o lungime a linei de coastă aproximativ egală cu cea a Dunării (malul stâng) pe teritoriul României și un relief ce se desfășoară între 0 și 2400 m, poti spera ca acest loc să te facă să vibrezi la orice pas.

Cineva, vorbind despre Creta, i-a atribuit denumirea de Mica Grecie. Spunea că, prin complexitatea acesteia, vizitând-o ajungi să descoperi mare parte din comorile ţării. Prin urmare, este lesne de înţeles că nu poţi descoperi Creta într-o singură săptămână …

… mai puțin în cazul în care mă aveți pe mine ca și partener de călătorie. Atunci sunt șanse mari să vă depăşiţi toate aşteptările şi să ajungeţi din concediu de odihnă direct în concediu medical, pentru recuperare, dar un lucru e cert – nu plecaţi de acolo cu tolba goală de amintiri.

Intrând în amănunt, pot aprecia, cu îndeajuns de multă mulțumire, că am parcurs în interiorul insulei peste 1500 km, într-un fâșneț Fiat Panda, închiriat de la această agenție, cu sediul în Heraklion, contra sumei de aproxmativ 300 euro/6 zile.

Aventura noastră a început în cunoscuta stațiune Hersonissos, aflată la mai puțin de 25 km est față de capitala insulei.

In săptămâna ce a urmat, micuța italiancă ne-a făcut cunoștință cu atât de multe comori, aflate în atât de multe zone ale insulei, încât oricine a călătorit acolo pentru mai mult de 3 săptămâni ar zice că nu e posibil sa parcurgi atât de mulți km în atât de puțin timp. Dar pentru că eu am fost parte direct implicată în aventură, am reușit, iar acum pot face un top 10 al locurilor care m-au impresionat cel mai mult în Creta!

herssonissos

10. Heraklion 

Capitala este cel mai mare, însă nu și cel mai frumos oraș de pe insulă. Cu un trafic haotic, un relief asimetric generat de o diferență de nivel de peste 100 metri, orașul îți poate da bătăi de cap. Dincolo de asta, anumite părți din Heraklion te pot cuceri prin arhitectura variată.

heraklion1

În zona portuară, iese în evidență stilul venețian. Fortăreața „Koules te îndepărtează de oraș, ducându-te într-un loc dominat de valuri uriașe, care se sparg zgomotos de zidurile cetății. Pentru 2 euro, ai posibilitatea să explorezi fortăreața și să admiri atât artefacte ce atestă vechimea așezării, cât și orașul de la înălțime.

heraklion4

heraklion2

9.Knossos

Istoria nu a fost niciodată punctul meu forte. Istoria combinată cu mitologia în schimb, are un farmec aparte, care mă atrage. E ca un roman scris de Haruki Murakami. Limita dintre realitate și ficțiune e atât de fină, iar personajele sunt atât de bine definite, încât mergi pe firul narațiunii, fără să pui la îndoială nimic din ceea ce îți povestește autorul. (Slavă Domnului că Octavian Paler nu mai poate afla despre această comparație. Altfel, ar fi fost tare supărat pentru că odiletantă a avut curajul de a compara istoria și mitologia greacă cu un roman al lui Murakami).

… la 5 – 6 km distanță față de Heraklion, ai posibilitatea să lași  în urmă haosul orașului și să te pierzi printre ruinele Palatului Knossos. Acesta reprezintă unul dintre cele mai  importante situri arheologice ale Epocii Bronzului. Totodată, este si unul dintre cele mai importante centre politice, culturale si ceremoniale ale dinastiei minoice.

Printre selfie stick-uri, DSLR-uri și ultimele generații de mirrorless-uri, ruinele din Knossos imi apareau uneori asemeni unei glume bune. Nu mai înțelegeam nimic. Aveam impresia că ghizii încercau să mă ajute, aruncându-mi în față fel de fel de relatări demne de luat în seamă însă, în condițiile în care franceza îmi era mai străină decât aș fi crezut, japoneza încredbil de grea, iar greaca puțin peste capacitatea ta de înțelegere, nu puteam percepe mai mult decât energia locului.

În cele din urmă, am înțeles: Grecia te poate cuceri chiar dacă valurile mării nu îți încântă auzul, chiar dacă nisipul fin al plajei nu îți dezmiardă tălpile picioarelor, iar souvlaki-ul cel proaspăt nu îți stârnește pofta de mâncare prin simpla sa existență.

5

8.Matala

La aproximativ 100 km SV de Hersonissos, ai posibilitatea să descoperi un alt loc aparte. Dacă vrei să descoperi locuri noi și interesante dar, în același timp, nu te poți dezlipi de mare, soare și nisip, atunci este o alegere bună să pui Matala pe lista locurilor de vizitat.

Matala este poate singurul loc vizitat în Creta, despre care nu m-am documentat. Am aflat unde se află pe hartă dimineața, cât am deschis waze-ul. A fost locul acela pe care l-am lăsat să mă surprindă. Tot ceea ce știam despre Matala era că, undeva prin anii 1960, dintr-un sat de pescari a devenit locul preferat al hipioților, acei oameni aspru condamnați de reprezentații Bisericii și ai Armatei.

Dar ceea ce nu știam era că acolo urma să dau și peste o serie de elemente care datează încă din Neolitic. Un deal îți arată faptul că, înainte de pescari și hipioți, au fost și alte categorii de locuitori în acea mică așezare care se desfășoara în jurul golfului cu același nume. O serie de peșteri artificiale, despre care s-a demonstrat că, în perioada de ocupație romană, au fost folosite ca morminte, crează un peisaj aparte. Nu se cunosc multe lucruri despre acestea, însă aflându-ne pe tărâmul legendelor, aud că una din peșteri este denumită Brutospeliana, ca urmare a faptului că însuși generalul roman Brutus, obișnuia să frecventeze locul.  Așadar, Și tu, Brutus, și tu? 

 matala1

 

Vechile morminte romane se află într-un contrast tulburător cu satul actual. Străzile acestuia te încarcă pur și simplu de energie pozitivă. Un fel de Vama Veche, mult mai colorat și care emană mai multă stare de zen, vrea să te facă să te deconectezi de tot și să te simți ca făcând parte dintr-o lume în care Bob Marley și-ar fi dorit să trăiască. În același timp însă, spiritul grecesc este acolo, la orice pas, să te ajute totuși să conștientizezi că, oricât de prezent l-ai simți pe Marley, tot pe tărâmul lui Mikis Theodorakis ai rămas. E o senzație ciudată … Matala poate crea atât de multe controverse în mintea ta…

Dacă până am ajuns acolo nu puteam asocia stilul hippie cu stilul grecesc actual, nuanțat și cu niscaiva elemente de proveniență romană, și nu îmi imaginam cum ar putea arăta un loc care le-ar reprezenta pe toate, acum nu pot decât să-mi reproșez acea barieră de imaginație. Amalgamul acela de stiluri, starea de bine a oamenilor … întregul tablou care alcătuiește Matala, nu poate fi exprimat în cuvinte puține. Poate nici în multe, însă până ajungeți și voi acolo, aveți un preview mai jos! 🙂

matala2

matala3

matala4

Publicat în Amintiri, Aspiraţii

Omul sfințește locul, iar locul încarcă cu energie omul

„Omul sfințește locul.”

Noi, românii, ne ghidăm viața după multe expresii. Una dintre ele este cea de mai sus. Mai mult decât atât, suntem și peste poate de superstițioși. Partea proastă este că, dacă avem parte de o experiență urâtă într-un loc, sunt șanse mari să nu mai punem piciorul acolo, oricât de multe ar avea de oferit. Pe de altă parte, amintirile plăcute plasează anumite destinații în fruntea priorităților noastre și suntem capabili să ne întoarcem la nesfârșit acolo unde, cândva, am avut parte de momente de pus în ramă.

O mare de oameni frumoși, un drum de câteva ore, traversarea unei granițe naționale și o mare, zică-se, cam neagră. Pentru mine, aceste elemente reprezintă vestirea sezonului estival în ultimii 3 ani, iar destinația intră, cu certitudine, în categoria celor din coada paragrafului anterior.

BULĂFEST – puteți râde cât vreți de această denumire. Pentru mine, dincolo de aniversarea unui om pe cinste (cinste ție, senor!), este un eveniment la care încep să visez încă de prin aprilie, când soare începe să câștige, puțin câte puțin, teren în fața vremii mohorâte.

Ah, senzația aceea în care, într-o seară din mijlocul lunii iunie, te urci în mașină cu destinația – Krapets, conștient fiind că te așteaptă un week-end plin de voie bună, într-o companie mai mult decât potrivită …

Pădure, maci, corturi, plajă, mare, mulți oameni faini, cu puțin noroc, și soare. Barul de pe plajă care, an de an, prinde și mai mult curaj, cafeaua de la malul mării, voie bună. Cam asta presupune Bulăfest și cam așa mă întâmpină de fiecare dată Krapets. Da, omul sfințește locul. Oamenii pe care i-am avut în jurul meu, în „cârdășie” cu frumusețea unei plaje (aproape) pustii, fac din acel loc, aflat nu departe de Vama Veche, o oază de hidratare, la început de vară.

2015 – Bucuria descoperirii locului, combinată cu plăcerea de a petrece un week-end în compania prietenilor și a prietenilor prietenilor, alături de nesperata pădure dătătoare de umbră … Așa încep tradițiile durabile!

Răzvan, sărbătoritul festivalului (BULAFEST, sper ca nu ați uitat numele deja), intră în concurență acerbă cu marea. Celebritatea se câștigă ușor, dar se păstrează cu trudă multă, mai ales când ai în față un competitor de calibru Mării Negre cea însorită.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe timp de seară însă, suntem ușor de recucerit …

DSC05736

Barul de pe plajă, locul acela în care ne întâlnim cu frigiderul care ne lipsea atât de mult pe plaja de la Vadu (destinația anterioară), ne ademenește cu paleții săi care au fost reînviați și transformați în obiecte de mobilier la malul mării (ferice de ei)…

Ce-i drept, 2015 nu a putut decât să ne facă să visăm cu ochii deschiși și, de fiecare dată când aveam ocazia, în gura mare, la weekendul acela din 2016, în care urma să avem posibilitatea de a ne întoarce acolo …

2016 – Momentul acela în care te trezești, din nou, în același loc la care ai visat în ultimul an și, îndreptându-te spre deja familiarul bar de pe plajă, dai peste oameni cunoscuți care se bucură, la fel de mult ca și tine, de revederea acelei plaje minunate.IMG_6405

Barul de pe plajă … care parcă se dezvoltă sub ochii noștri. Anul trecut era mai mic. Wow, chiar începe să prindă curaj acest loc. – se aud discuții de genul acesta din toate părțile, cu o oarecare dezamăgire și teamă de ce se poate întâmpla în 2017 în același loc.

Da, teamă și dezamăgire deoarece, cu un egoism asumat, cumva, speram ca pentru această plajă, timpul să stea în loc. Să rămână locul acela semisălbatic pe care l-am cunoscut, oaza aceea de liniște pe care cu greu o mai găsești la malul Mării Negre în granițele țării noastre.

Speram să avem la nesfarsit locul acela de la gura pădurii, în care să ne așezăm corturile la lumina unei frontale și să ne începem sâmbăta în jurul gulașului, PE CARE Dan îl  pregătea cu atâta seriozitate, în colaborare cu multe alte mâini dibace (ca ale lui Stelică, spre exemplu).

Din păcate însă, unele lucruri se schimbă. Din fericire însă, altele rămân la fel. De exemplu, marea. Oricât de multe nuanțe ar împrumuta, rămâne aceeași. Uneori liniștită, alteori agitată, dar întotdeauna acolo. La fel si cu oamenii si buna dispoziție. Intr-un an sunt mai mulți, în altul mai puțini, însă întotdeauna compania perfectă.

Această prezentare necesită JavaScript.

2017 -Timpul nu mai are răbdare. Creștem, evoluăm, ne înmulțim (bun venit, Irisuca noastră dragă), însă nu ne batem joc de tradiții. Răzvan îmbătrânește în fiecare an, iar noi suntem datori să îi amintim asta, prin continuarea festivalului. BULĂFEST rămâne în același loc. Krapets ne așteaptă cu aceeași nerăbare ca și în anii trecuți.

Plaja este încă aceeași. Cu ajutorul câtorva grade sub valoarea care te trimite, în mod normal, spre mare și a unei prognoze ușor apocaliptice, am avut plaja numai pentru noi. Marea ne-a primit mult mai cuminte decât de obicei, iar soarele ne-a salutat puțin și ne-a a facilitat îmbrățișarea de revedere cu marea cea frumos colorată.

E drept, spre seară, în timp ce ne regăseam cu toții, sărbătorindu-l pe Răzvan conform tradiției …

…. un Cumulonimbus ne-a reamintit că prognoza pe foarte scurtă durată nu trebuie bagatelizată întotdeauna și ne-a trimis la somn. Un somn de cel puțin 10 ore, într-un cort așezat la adăpostul unor copaci binevoitori. Ah, asta numesc evadare din rutina de zi cu zi! 🙂

19532436_1552652944755302_1111757007_o

Barul de pe plajă este tot acolo. A crescut, dar la fel s-a întâmplat și cu noi. Nu-l putem condamna. Fie că ne place sau nu, acel loc frumos a ajuns și la urechile altora. Probabil că acum încântă mult mai multe priviri decât o făcea în urmă cu 3 ani.

Ah, Krapets… mult timp m-am ferit să scriu despre el. Despre acest sătuc, aflat la 20 km de Vama Veche. Un sat aparent prăfuit, cu drumuri proaste și magazine cu iz comunist. Cu un singur restaurant … pe care noi îl numim La Mariana (cu toate că Mariana nu mai lucrează acolo de 2 ani). Un sat care, sub toate neajunsurile cu care ne întâmpină, ascunde o adevărată comoară. Cel puțin pentru mine. Comoara este dată, desigur, atât de frumusețea peisajului, cât și de norocul de a-l fi descoperit și de a mă fi bucurat de el în compania unor oameni frumoși.

Da, omul chiar sfințește locul, însă există și locuri care încarcă de energie omul. Krapets este unul dintre acele exemple. Aș fi vrut să îl țin doar pentru mine, însă mi-ar plăcea să aveți și voi ocazia de a vă deconecta pentru un timp în acel spațiu. Nu aveți nevoie decât de un week-end, o mașină și cel puțin o mână de oameni faini…

 

Publicat în Amintiri

La pas prin „partea bună” a Europei

Noi, românii, suferim de complexul inferiorităţii. Şi, pentru că acesta nu poate exista singur, e limpede că acordăm o importanţă crescută celor care s-au născut sub alte limite administrativ-teritoriale. Ştiu, o parte dintre voi îmi veţi spune că nu este aşa. Veţi spune asta, în primul rând, deoarece sunteţi mândri de originile voastre. Asta însă  nu vă opreşte din a visa la o viaţă „aşa cum au cei din vest”, sau din a invidia, în secret, locuitorii altor colţuri din această lume.

Ca să nu credeţi că acuz ca să mă scuz, recunosc că şi eu indiviez. Invidiez grecii pentru albastrul sublim al mării şi cel mai prietenos soare, indiviez belgienii pentru casele frumoase, ciocolata şi berea Karmeliet, francezii pentru numărul zilelor de concediu, eleganţă şi sortimentele nesfârşite de branză, italienii pentru parmezan şi gellato, suedezii pentru buna-dispoziţie şi viaţa aparent lipsită de griji. Deocamdată nu am păşit în afara bătrânului continent, să pot invidia şi dincolo de graniţele sale, dar sper ca mi se va oferi această ocazie, deoarece mai e mult spaţiu pentru invidie în mine.

(Vă rog să recitiţi ce am scris in paragraful de mai sus, să înlocuiţi „invidiez” cu „admir” şi vă garantez că nu va schimba cu nimic înţelesul trăirilor mele.)

Spuneam că îi invidiez pe suedezi pentru buna-dispoziţie şi viaţa aparent lipsită de griji. Am avut, de curând, ocazia de a mă „inflitra”, pentru câteva zile, printre locuitorii celui dintâi oraş al Suediei – capitala Stockholm. Aruncând câte o privire pe diferite site-uri în care este prezentat, am aflat că este cel mai populat oraş din ţările nordice ale bătrânului continent. Mă surprinde puţin această afirmaţie, deoarece este un spaţiu urban în care chiar am simţit că se poate respira. Atunci când gerul unei zile de ianurie nu îţi îngheaţă nările şi, odată cu ele, toate funcţiile acestora, desigur. Internetul este plin de cuvinte de laudă cu privire la acest oraş. Economia, bazată pe servicii într-o proporţie de 85%, conferă locuitorilor venituri foarte ridicate şi poluare foarte scăzută (asta zic ei, însă noi, cei cu ceva mai multe cunoştinţe în domeniul poluării şi protecţiei mediului, ştim că amprenta de carbon se calculează şi dincolo de coşurile de evacuare a marilor poluatori).

Numărul ridicat de muzee şi locuri cu incărcătură istorică sau culturală, face din Stockholm un loc minunat pentru iubitorii de artă. Zilele lungi de vară, fac din acest oraş o destinaţie perfectă pentru oamenii plini de energie, care nu fac din somn un ideal, ci doar un strict necesar. Întinderile foarte mari de spaţiu verde, dintre care multe scăldate de apele sub acoperire ale Mării Baltice, foarte bune camarade cu cele ale lui Mälaren – lacul situat în topul 3 al celor mai mari întinderi de apă dulce din Suedia, îi dă locuitorului acestei metropole posibilitatea de a se simţi deopotrivă rezident al unui spaţiu în care ai la degetul mic tot ceea ce îţi doreşti din lumea high-tech şi sentimentul de a te afla la o distanţă de parcurs pe jos până în mijlocul unei oaze de linişte, în care să simţi cum natura îţi zâmbeşte ca un complice.

Ah, atât de multe s-au scris despre Stockholm, însă voi fi egoistă şi, în rândurile următoare, voi înşira o serie de impresii personale despre această urbe.

Ca o româncă complexată, am pornit către „partea bună” a Europei (desigur, aici nu vorbim despre climă), respectiv nordul acesteia, plină de aşteptări şi convinsă fiind că acolo o să descopăr o cu totul altă lume. Nu mi-a luat mult să îmi stăpânesc trăirile şi să conştientizez că, oricât de departe credeam eu că merg, tot în graniţele Europei am rămas. Este o lume diferită faţă de cea din care venim noi, însă nu e cazul să ne hazardăm. Altfel, cum am face faţă unor locuri precum New York, Singapore, Tokyo sau Hong Kong? Oricât de diferiţi am crede noi că suntem, rămânem, totuşi, în familie. Drept o rudă puţin mai săracă, însă nu atât de înapoiată cum le place lor să ne numească şi cum ne înegreşte nouă gândurile complexul acesta de inferioritate de care am tot amintit şi pe care il suspectez că se trage din anii petrecuţi sub comunism.

Nu pot spune multe despre drumul de la aeroport până în oraş – o autostradă care separă în două păduri întregi de amestesc de foioase şi conifere (multe dintre ele plantate – aici vorbesc ca un geograf) întrerupte, din când în când, de ferme populate de câteva exemplare de bovine, caprine sau cabaline mai îmbracate decât şoferul autocarului nostru (literlamente).

Despre Stockholm, în schimb, pot să vorbesc la nesfârşit. Eu, nebună declarată după case colorate şi canale, am stat cu gura căscată de când am intrat în oraş şi până … l-am părăsit, 5 zile mai târziu. Dacă aş fi putut simţi, la propriu, prezenţa Mării Baltice, m-aş fi declarat cu adevărat vrăjită. Oricât de mult am încercat, totuşi, nu am putut percepe strâmtoarea Lilla Värtan cu prezenţa mării, aşa cum nu am reuşit să asociez nici Grande Canale din Veneţia cu Marea Adriatică.

Privit de sus, oraşul se ridică la înălţimea aşteptărilor tuturor celor care îl poziţionează în topul locurilor ce trebuie vizitate. Cei drept, nici de la nivelul solului nu te poate dezamăgi. Singurul lucru dezamăgitor, cel puţin pe timp de iarnă, este reprezentat de lungimea extrem de scurtă a zilei. Pentru gusturile mele, un soare care apare chiar dupa ora 8:00 şi ne urează „noapte buna” la 15:30 – 16:00, nu este chiar prietenos. Aproape că l-am bănuit de blat (în schimbul retragerii în miezul zilei, probabil că Paris i-a promis ceva ce nu putea refuza).

Nu pot sa nu recunosc insa faptul ca m-a surprins foarte plăcut apusul de la ora 16:00 care ne-a găsit in zona Primăriei din Stockholm. Atât de multă culoare într-un întuneric atât de timpuriu nu îţi e dat să vezi oricând şi oriunde. De altfel, un moment ca cel trăit acolo, nu se putea incheia decât traversând Lilla Vartan pe un vaporaş care parcă a venit acolo special să ne dea întâlnire şi să ne ajute să vedem, de la distanţă, frumuseţea locului în care, după cum spuneam, ne-a surprins acel apus minunat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vă spuneam de Primărie. Ei bine, peisajul din spatele clădirii nu e tot ce trebuie spus despre acest loc. De altfel, această clădire ajunge, cel puţin o dată pe an, în centrul atenţiei mondiale, odată cu decernarea mult râvnitelor premii Nobel.

Am vizitat primăria exact în cea mai friguroasă zi petrecută în acest oraş. Nu ştiam dacă starea de nerabdare era dată mai mult de faptul că urma să văd locul in care o parte din cei mai inteligenţi oameni îşi aşteptau trofeul, în fiecare an, în ziua de 10 decembrie, sau pentru că urma să scap de ceaţa şi briza ingrozitoare care mă făceau şi pe mine, turist de exterior, disperat să cucereasca vizual fiecare colţişor dintr-un loc vizitat, să îmi doresc cu ardoare să petrec chiar şi o sumă de minute undeva, într-un spaţiu protejat de clima scandinavă.

Turul ghidat (pentru că numai aşa se poate vizita primăria) a început într-un hol dominat de cărămiziul materialului din care a fost ridicat. Aşa cum bine a descris ghidul, acest spaţiu avea aspectul unei gradini italiene, care însă, în situaţia de faţă, era complet acoperită. Interesant spaţiul, însă ceea ce aşteptam eu sa văd, era locul de decernare a premiilor Nobel. Trebuie să vă imaginaţi ce mare mi-a fost mirarea atunci când, acelaşi ghid, ne-a prezentat acea curte interioară ca fiind The Blue Hall, respectiv locul de desfăşurare al impresionantului eveniment.

Nu prea seamana cu imaginile suprinse în timpul evenimentului, cum sunt acestea, nu?

Să nu uităm că orice eveniment impozant, indiferent de natura acestuia, trebuie să se încheie printr-un banchet de pomină. Asta face ca, la finalul festivităţii, toată lumea să îşi îndrepte atât atenţia, cât şi paşii către The Golden Room. Asta am făcut şi noi, însă nu înainte de a mai „bifa” anumite locuri importante, precum un soi de anticameră, denumit Ovalul, ai cărei pereţi sunt împodobii cu exemplare de tapiţerii Tureholm,  realizate în Franţa sfârşitului secolului al XVII-lea. Ceea ce face important acest spaţiu este faptul că zilnic, timp de 2 ore, se pot oficia căsătorii. Protagoniştii pot fi atât locuitorii metropolei (gratis), cât şi străinii care doresc să îşi oficieze relaţia în acel loc de povesteste (în schimbul unei sume de bani deloc de neglijat, însă)

img_1270
Ovalul

Un alt punct de oprire a fost şi Sala de Consiliu, locul în care se adună membrii consiliului local al oraşului Stockholm.

Vorbeam de Golden Room, locul de desfăşurare a banchetului de sfârşit de festivitate. Ei bine, de data aceasta nu m-a mai luat prin suprindere denumirea acesteia. Culoarea încăperii este dată de existenţa metalului preţios care i-a dat şi numele. Tânărul artist Einar Forseth, a folosit mai mult de 18 milioane de bucăţi de mozaic alătuit din bucăţi de sticlă şi aur, iar rezultatul poate fi văzut în pozele de mai jos. Oricât de tentant ar fi, atunci când vizitaţi la rândul vostru acest loc, să nu vă apropiaţi prea mult de pereţi. Nu din motive de siguranţă, ci pur şi simplu pentru că nu este permis (Oare … acelaşi lucru li se spune şi celor care se află acolo în ziua de 10 decembrie?).

Nu, călătoria în minunatul Stockholm nu se opreşte aici. Nu pot să nu profit de firul povestirii şi să asociez sfârşitul acestui articol cu finalul apoteotic al festivităţii despre care am tot amintit din momentul în care am intrat în interesanta clădire administrativă a oraşului.

IMG_1312.JPG
Bonus – astectul unei mese din timpul banchetului de final de ceremonie Nobel

Publicat în Amintiri

Roma – la pas printre istorie, pizza şi (prea) mulţi turişti – ep. 1

„Suntem atât de aproape şi nu am reuşit să ajung acolo”.

Recunosc, pentru mine, ideea de a vizita Roma a  fost, mai degrabă, o ambiţie decât o dorinţă născută dintr-o reală pasiune pentru Imperiul Roman, cultura italiană, pizza bună, sau orice alt motiv pentru care se hotărăşte o persoană să viziteze acest oraş.

Într-adevăr, mi-au ajuns la ureche păreri împărţite cu privire la ce are de oferit această capitală europeană. Destul de puţine au fost acelea care au clasat oraşul undeva, pe o treaptă superioară a vreunui top al destinaţiilor preferate dar, totuşi, Roma secolului XXI nu se poate văita de lipsa susţinătorilor înfocaţi. Asta pentru că, din fericire, suntem cu toţii diferiţi .

Treziţi cu noaptea-n cap, am luat calea aeroportului mult mai devreme decât ar fi ajuns cineva care se doreşte a fi acolo mai devreme. Din motive neînţelese, atât eu, cetăţean român cu acte-n regulă şi conştiinţa curată, cât şi bagajul meu, am trecut prin filtre riguroase şi suplimentare, implicând verificare de intrare in contact cu material explozibil, mers în şosete şi altele asemenea. Pe de cealaltă parte, grecul, cu buletinul lui de la 14 ani şi cu un aspect fizic neîngrijit (al buletinului, nu al grecului), a trecut fară nicio problemă. La capătul celălalt însă, rolurile s-au inversat şi s-a dovedit a fi adevărată zicala „Cine râde la urmă, râde mai bine”. Asta pentru că buletinul care i-a facilitat accesul în aeroportul românesc, i-a venit de hac pe pământ italian. De unde la mine s-au limitat la descălţat şi amprente, pe el l-au invitat intr-o încăpere pentru verificare suplimentară.

Drumul de la aeroportul Ciampino până în inima oraşului, parcurs cu un autocar plin de români şi greci  (deci gălăgios), a durat aproximativ o oră şi a costat 4 euro/persoană.

Aşa cum, în perioada de glorie a imperiului Roman, circula expresia Mille viae ducunt homines per saecula Romam (in traducere liberă – Toate drumurile duc la Roma), în Roma actuală, toate drumurile duc la Gara Termini. Aceasta este principalul nod de transport feroviar al metropolei, însă nu vă va dezamăgi nici în ceea ce priveşte transportul în comun, atât de suprafaţă, cât şi de subteran. Venind din Bucureşti, am ales, evident, să  mergem spre hotel cu metroul. Nu ne-a fost greu să facem faţă acestui mijloc de transport, deoarece erau 2 linii mari şi late. Două linii care, la prima intalnire vizuală cu harta, te-ar putea trimite cu gândul la călătorii lungi in subteranul Romei. Adevărul insă, a ieşit la suprafaţă atât de rapid cât am făcut-o şi noi de la Termini la Ottaviano.

rome_metroNu ştiu alţii cum sunt dar eu, în momentul în care îmi aleg cazarea pentru o călătorie, ofer cea mai mare importanţă localizării şi nu numărului de stele pe care şi-l etalează cu mândrie cei mai înstăriţi dintre oamenii implicaţi în această afacere. Astfel, locul nostru de reîncărcare a bateriilor în scurta evadare în inima imperiului Roman de altădată a fost Adriatic Hotel, situat la câteva minute distanţă de Vatican şi Castel Sant’ Angelo. Amintesc doar de acestea, deoarece sunt două dintre cele mai importante atracţii ale oraşului, însă vă asigur că la sfîrşitul fiecărei zile adăugam noi şi noi motive pentru a ne felicita pentru alegerea făcută în selectarea acelui hotel care posedă doar o pereche de stele şi preţuri care te fac să te gândeşti de 2 ori înainte de a-ţi programa o escapadă pe Valea Prahovei în detrimentul unui city-break într-o altă ţară.

Când zici Roma, te gândeşti la un oraş mare. Ai tendinţa de a-l compara cu alte capitale europene importante, precum Paris sau Londra. Îţi faci probleme cu privire la cazare şi la variantele de transport care te pot duce către punctele de interes ale urbei. Când ajungi în Roma pentru prima dată, încă experimentezi aceeaşi senzaţie. Îţi apare asemeni unei metropole greu „de dovedit” în doar cele 5 zile pe care le ai la dispoziţie. Dacă eşti un călător disperat să vezi tot ce trebuie văzut, aşa cum sunt eu, te loveşte anxietatea fix în creştetul capului. Înca nu ai ajuns la hotel, însă te gândeşti cu groază ca s-a dat startul numărătorii inverse. După a doua zi însă, când vei fi vizitat mai multe decât credeai ca vei reuşi în tot sejurul, adrenalina va mai scădea în intensitate. Bine, nu şi în cazul meu, care trecusem de la „Trebuie neapărat să vedem măcar o dată Fontana di Trevi” la „Trebuie neapărat să vedem Fontana di Trevi măcar o dată ziua şi o dată seara.”

Roma – acest oraş îţi poate stârni sentimente dintre cele mai diferite. Îţi poate tăia rasuflarea prin istoria pe care nu se fereşte să ţi-o arate la orice pas, îţi poate stârni sentimente de admiraţie faţă de  arhitectura încântătoare a unor clădiri, însă te şi poate dezamăgi prin haosul creat de numărul mare de locuitori şi vizitatori, de senzaţia de aglomeraţie şi lipsă de intimitate pe care ţi-o pot da.

Îmi place atât de mult sentimentul acela de necunoscut, combinat cu ceritudinea descoperirii unor locuri interesante, încât pur şi simplu capăt un soi de rezistenţă atletică. Pentru mine este un lucru minunat. Nu acelaşi lucru pot spune şi despre cei care, calătorind alături de mine, devin victime sigure ale energiei mele ieşite din comun.

Odată ajunşi acolo, primul prânz ne-a adus faţă în faţă cu tradiţionalele pizza şi paste. Dacă mă întrebaţi pe mine, am mâncat mult prea mult (în special anterior amintitele).

img_2901

Pe de cealaltă parte însă, dacă îl întrebaţi pe Paris, am murit de foame. Cert este că nu se poate să pleci din Roma fără a fi savurat câte ceva din bucătăria italiană. Până la urmă, nu întâmplător Elizabeth Gilbert şi-a construit prima parte a romanului „Eat. Pray. Love” având ca temelie gastronimia acestei ţări. Păstrând aceeaşi temă, Roma nu îţi poate oferi doar pizza şi paste gustoase, ci te poate surprinde, ca orice oraş italian, cu variate tipuri de cafea, vinuri de calitate, băcănii care-ţi iau ochii prin modul în care sunt organizate şi-ţi bagă mânile-n buzunar prin varietatea produselor. Dacă şi drumurile voastre vor duce la Roma, să nu uitaţi să gustaţi câte puţin din toate.

Recomandat este să nu ocoliţi nici patiseriile/cofetăriile. Am fost alergată prin tot oraşul pentru a gusta o prajitură care l-a marcat pe Paris dupa vizionarea filmului „The Godfather” – cannelloni dessert. Pentru mine au fost doar nişte cornete, nu i-am simţit prezenţa lui Al Pacino nici când, în sfârşit, le-am găsit şi nici măcar când mi-am potolit glicemia cu acestea. Cei drept, au fost gustoase. Da, Roma chiar este un oraş al gurmanzilor. Al gurmanzilor împătimiţi ai făinoaselor, în special. Pentru cei cu un apetit ceva mai scăzut, cu siguranţă va cântări şi faptul că aproape la orice pas poţi avea parte de a meal with a view. Ah, era să trec mai departe fără să amintesc de îngheţată. Să nu cumva să treceţi prin Roma (indiferent de anotimp) şi să ocoliţi gelateriile.

Atracţiile turistice sunt chiar mai ofertante decât meniurile din restaurate. De aceea, vă sugerez să nu zăboviţi foarte mult timp la masă. Sunteţi în Roma – vizitaţi, vizitaţi, vizitaţi.

Privesc în rândurile anterioare şi mă conving, încă o dată, de faptul că sunt vorba lungă. Am depăşit 1000 de cuvinte şi încă nu am început să vorbesc propriu-zis despre Roma. Mă cuprinde iar starea de anxietate ca atunci când am coborât din autobuz în Gara Termini. Acum, pentru ca am atât de multe spus şi atât de puţin spaţiu. Bine, spaţiu am nelimitat, însă cui îi place să citeasca articole interminabile pe pseudo-bloguri?

Pe scurt (pe lung, într-un alt articol), Roma nu mi-a tăiat răsuflarea vizitând-o însă acum, trecând-o prin filtrul memoriei şi ajutată sutele de fotografii, îmi dau seama că este un loc deosebit. Cel mai mult mi-a plăcut să o privesc de sus. Şi nu mă refer la sensul metaforic al expresiei. Roma chiar e frumoasă privită de la înălţime. Şi, Slavă Domnului, nu duce lipsă de locuri înalte, gata să îţi descreţească fruntea şi să îţi încânte privirea.

Prima întâlnire, atât cu Roma istorică, cât şi cu priveliştea de care aminteam anterior, a fost la Castel Sant’Angeloun loc menit să-ţi reamintească de fiecare dată că te afli pe vatra Imperiului Roman şi, în acelaşi timp, la doi paşi de inima lumii Catolice.

În interior, faci o impresionantă incursiune în trecut pe când, privind din interior spre exterior, te loveşti de realitatea actuală: o aşezare destul de pestriţă, care se încăpăţânează să îngrămădească lalolaltă atât trecutul, care încă îi impune statutul la nivel global, cât şi prezentul, fie el mai îndepărtat sau apropiat, care încearcă să-i confere trecutului un oarecare grad de confort.

Întâmplarea a făcut însă ca, exact în acel moment în care noi exploram impresionantul vestigiu, puţin mai jos, respectiv pe străzile oraşului, se pregătea ceva ce, de sus, părea să fie foarte important. Poliţie de tot felul, restricţii rutiere, o mare de oameni care se transformase într-un zid de apărare, având ca extremităţi Podul Sant’Angelo şi Bazilica Sfântul Petru. Abia pisasem, literalmente, din cer la Roma şi nu ne omorâsem cu documentarea nici acasă. Prin urmare, curiozitatea a atins cote alarmante în momentul în care toate punctele de „survolare” a zonei de interes au fost ocupate. Paris poate că ar fi rezistat ceva mai mult fără să ştie ce se petrece jos, însă eu m-am avântat în faţa unor americance care se bucurau de privilegiul de a putea consulta google de pe un smartphone cu ceva Mb disponibili.  Din puţinul pe care îl descoperiseră şi ele, au fost nevoite să îmi arunce şi mie 2-3 informaţii: „It is sort of a fest with some saints, or something like that. Peter and Paul, they say.” Dacă pentru ele erau doar nişte cuvinte goale citite de pe vreun site pentru turişti de toate felurile, pentru mine, româncă autentică, totul devenise clar. Mi-era limpede că asistam la o procesiune cu moaştele Sfinţilor Petru şi Pavel. Pesemne că planetele s-au aliniat în aşa fel încât să nu ratez nimic din ce are de oferit acest oraş.  Nu am ales această destinaţie cu gândul de a face şi turism ecumenic. Cel puţin nu mai mult decât să vizitez Vaticanul şi numeroasele şi impresionantele biserici. Divinitatea însă m-a pus faţă în faţă cu moaşte. Şi nu doar o singură dată, aşa cum veţi afla în articolele următoare.