La pas prin „partea bună” a Europei

Noi, românii, suferim de complexul inferiorităţii. Şi, pentru că acesta nu poate exista singur, e limpede că acordăm o importanţă crescută celor care s-au născut sub alte limite administrativ-teritoriale. Ştiu, o parte dintre voi îmi veţi spune că nu este aşa. Veţi spune asta, în primul rând, deoarece sunteţi mândri de originile voastre. Asta însă  nu vă opreşte din a visa la o viaţă „aşa cum au cei din vest”, sau din a invidia, în secret, locuitorii altor colţuri din această lume.

Ca să nu credeţi că acuz ca să mă scuz, recunosc că şi eu indiviez. Invidiez grecii pentru albastrul sublim al mării şi cel mai prietenos soare, indiviez belgienii pentru casele frumoase, ciocolata şi berea Karmeliet, francezii pentru numărul zilelor de concediu, eleganţă şi sortimentele nesfârşite de branză, italienii pentru parmezan şi gellato, suedezii pentru buna-dispoziţie şi viaţa aparent lipsită de griji. Deocamdată nu am păşit în afara bătrânului continent, să pot invidia şi dincolo de graniţele sale, dar sper ca mi se va oferi această ocazie, deoarece mai e mult spaţiu pentru invidie în mine.

(Vă rog să recitiţi ce am scris in paragraful de mai sus, să înlocuiţi „invidiez” cu „admir” şi vă garantez că nu va schimba cu nimic înţelesul trăirilor mele.)

Spuneam că îi invidiez pe suedezi pentru buna-dispoziţie şi viaţa aparent lipsită de griji. Am avut, de curând, ocazia de a mă „inflitra”, pentru câteva zile, printre locuitorii celui dintâi oraş al Suediei – capitala Stockholm. Aruncând câte o privire pe diferite site-uri în care este prezentat, am aflat că este cel mai populat oraş din ţările nordice ale bătrânului continent. Mă surprinde puţin această afirmaţie, deoarece este un spaţiu urban în care chiar am simţit că se poate respira. Atunci când gerul unei zile de ianurie nu îţi îngheaţă nările şi, odată cu ele, toate funcţiile acestora, desigur. Internetul este plin de cuvinte de laudă cu privire la acest oraş. Economia, bazată pe servicii într-o proporţie de 85%, conferă locuitorilor venituri foarte ridicate şi poluare foarte scăzută (asta zic ei, însă noi, cei cu ceva mai multe cunoştinţe în domeniul poluării şi protecţiei mediului, ştim că amprenta de carbon se calculează şi dincolo de coşurile de evacuare a marilor poluatori).

Numărul ridicat de muzee şi locuri cu incărcătură istorică sau culturală, face din Stockholm un loc minunat pentru iubitorii de artă. Zilele lungi de vară, fac din acest oraş o destinaţie perfectă pentru oamenii plini de energie, care nu fac din somn un ideal, ci doar un strict necesar. Întinderile foarte mari de spaţiu verde, dintre care multe scăldate de apele sub acoperire ale Mării Baltice, foarte bune camarade cu cele ale lui Mälaren – lacul situat în topul 3 al celor mai mari întinderi de apă dulce din Suedia, îi dă locuitorului acestei metropole posibilitatea de a se simţi deopotrivă rezident al unui spaţiu în care ai la degetul mic tot ceea ce îţi doreşti din lumea high-tech şi sentimentul de a te afla la o distanţă de parcurs pe jos până în mijlocul unei oaze de linişte, în care să simţi cum natura îţi zâmbeşte ca un complice.

Ah, atât de multe s-au scris despre Stockholm, însă voi fi egoistă şi, în rândurile următoare, voi înşira o serie de impresii personale despre această urbe.

Ca o româncă complexată, am pornit către „partea bună” a Europei (desigur, aici nu vorbim despre climă), respectiv nordul acesteia, plină de aşteptări şi convinsă fiind că acolo o să descopăr o cu totul altă lume. Nu mi-a luat mult să îmi stăpânesc trăirile şi să conştientizez că, oricât de departe credeam eu că merg, tot în graniţele Europei am rămas. Este o lume diferită faţă de cea din care venim noi, însă nu e cazul să ne hazardăm. Altfel, cum am face faţă unor locuri precum New York, Singapore, Tokyo sau Hong Kong? Oricât de diferiţi am crede noi că suntem, rămânem, totuşi, în familie. Drept o rudă puţin mai săracă, însă nu atât de înapoiată cum le place lor să ne numească şi cum ne înegreşte nouă gândurile complexul acesta de inferioritate de care am tot amintit şi pe care il suspectez că se trage din anii petrecuţi sub comunism.

Nu pot spune multe despre drumul de la aeroport până în oraş – o autostradă care separă în două păduri întregi de amestesc de foioase şi conifere (multe dintre ele plantate – aici vorbesc ca un geograf) întrerupte, din când în când, de ferme populate de câteva exemplare de bovine, caprine sau cabaline mai îmbracate decât şoferul autocarului nostru (literlamente).

Despre Stockholm, în schimb, pot să vorbesc la nesfârşit. Eu, nebună declarată după case colorate şi canale, am stat cu gura căscată de când am intrat în oraş şi până … l-am părăsit, 5 zile mai târziu. Dacă aş fi putut simţi, la propriu, prezenţa Mării Baltice, m-aş fi declarat cu adevărat vrăjită. Oricât de mult am încercat, totuşi, nu am putut percepe strâmtoarea Lilla Värtan cu prezenţa mării, aşa cum nu am reuşit să asociez nici Grande Canale din Veneţia cu Marea Adriatică.

Privit de sus, oraşul se ridică la înălţimea aşteptărilor tuturor celor care îl poziţionează în topul locurilor ce trebuie vizitate. Cei drept, nici de la nivelul solului nu te poate dezamăgi. Singurul lucru dezamăgitor, cel puţin pe timp de iarnă, este reprezentat de lungimea extrem de scurtă a zilei. Pentru gusturile mele, un soare care apare chiar dupa ora 8:00 şi ne urează „noapte buna” la 15:30 – 16:00, nu este chiar prietenos. Aproape că l-am bănuit de blat (în schimbul retragerii în miezul zilei, probabil că Paris i-a promis ceva ce nu putea refuza).

Nu pot sa nu recunosc insa faptul ca m-a surprins foarte plăcut apusul de la ora 16:00 care ne-a găsit in zona Primăriei din Stockholm. Atât de multă culoare într-un întuneric atât de timpuriu nu îţi e dat să vezi oricând şi oriunde. De altfel, un moment ca cel trăit acolo, nu se putea incheia decât traversând Lilla Vartan pe un vaporaş care parcă a venit acolo special să ne dea întâlnire şi să ne ajute să vedem, de la distanţă, frumuseţea locului în care, după cum spuneam, ne-a surprins acel apus minunat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vă spuneam de Primărie. Ei bine, peisajul din spatele clădirii nu e tot ce trebuie spus despre acest loc. De altfel, această clădire ajunge, cel puţin o dată pe an, în centrul atenţiei mondiale, odată cu decernarea mult râvnitelor premii Nobel.

Am vizitat primăria exact în cea mai friguroasă zi petrecută în acest oraş. Nu ştiam dacă starea de nerabdare era dată mai mult de faptul că urma să văd locul in care o parte din cei mai inteligenţi oameni îşi aşteptau trofeul, în fiecare an, în ziua de 10 decembrie, sau pentru că urma să scap de ceaţa şi briza ingrozitoare care mă făceau şi pe mine, turist de exterior, disperat să cucereasca vizual fiecare colţişor dintr-un loc vizitat, să îmi doresc cu ardoare să petrec chiar şi o sumă de minute undeva, într-un spaţiu protejat de clima scandinavă.

Turul ghidat (pentru că numai aşa se poate vizita primăria) a început într-un hol dominat de cărămiziul materialului din care a fost ridicat. Aşa cum bine a descris ghidul, acest spaţiu avea aspectul unei gradini italiene, care însă, în situaţia de faţă, era complet acoperită. Interesant spaţiul, însă ceea ce aşteptam eu sa văd, era locul de decernare a premiilor Nobel. Trebuie să vă imaginaţi ce mare mi-a fost mirarea atunci când, acelaşi ghid, ne-a prezentat acea curte interioară ca fiind The Blue Hall, respectiv locul de desfăşurare al impresionantului eveniment.

Nu prea seamana cu imaginile suprinse în timpul evenimentului, cum sunt acestea, nu?

Să nu uităm că orice eveniment impozant, indiferent de natura acestuia, trebuie să se încheie printr-un banchet de pomină. Asta face ca, la finalul festivităţii, toată lumea să îşi îndrepte atât atenţia, cât şi paşii către The Golden Room. Asta am făcut şi noi, însă nu înainte de a mai „bifa” anumite locuri importante, precum un soi de anticameră, denumit Ovalul, ai cărei pereţi sunt împodobii cu exemplare de tapiţerii Tureholm,  realizate în Franţa sfârşitului secolului al XVII-lea. Ceea ce face important acest spaţiu este faptul că zilnic, timp de 2 ore, se pot oficia căsătorii. Protagoniştii pot fi atât locuitorii metropolei (gratis), cât şi străinii care doresc să îşi oficieze relaţia în acel loc de povesteste (în schimbul unei sume de bani deloc de neglijat, însă)

img_1270

Ovalul

Un alt punct de oprire a fost şi Sala de Consiliu, locul în care se adună membrii consiliului local al oraşului Stockholm.

Vorbeam de Golden Room, locul de desfăşurare a banchetului de sfârşit de festivitate. Ei bine, de data aceasta nu m-a mai luat prin suprindere denumirea acesteia. Culoarea încăperii este dată de existenţa metalului preţios care i-a dat şi numele. Tânărul artist Einar Forseth, a folosit mai mult de 18 milioane de bucăţi de mozaic alătuit din bucăţi de sticlă şi aur, iar rezultatul poate fi văzut în pozele de mai jos. Oricât de tentant ar fi, atunci când vizitaţi la rândul vostru acest loc, să nu vă apropiaţi prea mult de pereţi. Nu din motive de siguranţă, ci pur şi simplu pentru că nu este permis (Oare … acelaşi lucru li se spune şi celor care se află acolo în ziua de 10 decembrie?).

Nu, călătoria în minunatul Stockholm nu se opreşte aici. Nu pot să nu profit de firul povestirii şi să asociez sfârşitul acestui articol cu finalul apoteotic al festivităţii despre care am tot amintit din momentul în care am intrat în interesanta clădire administrativă a oraşului.

IMG_1312.JPG

Bonus – astectul unei mese din timpul banchetului de final de ceremonie Nobel

Roma – la pas printre istorie, pizza şi (prea) mulţi turişti – ep. 1

„Suntem atât de aproape şi nu am reuşit să ajung acolo”.

Recunosc, pentru mine, ideea de a vizita Roma a  fost, mai degrabă, o ambiţie decât o dorinţă născută dintr-o reală pasiune pentru Imperiul Roman, cultura italiană, pizza bună, sau orice alt motiv pentru care se hotărăşte o persoană să viziteze acest oraş.

Într-adevăr, mi-au ajuns la ureche păreri împărţite cu privire la ce are de oferit această capitală europeană. Destul de puţine au fost acelea care au clasat oraşul undeva, pe o treaptă superioară a vreunui top al destinaţiilor preferate dar, totuşi, Roma secolului XXI nu se poate văita de lipsa susţinătorilor înfocaţi. Asta pentru că, din fericire, suntem cu toţii diferiţi .

Treziţi cu noaptea-n cap, am luat calea aeroportului mult mai devreme decât ar fi ajuns cineva care se doreşte a fi acolo mai devreme. Din motive neînţelese, atât eu, cetăţean român cu acte-n regulă şi conştiinţa curată, cât şi bagajul meu, am trecut prin filtre riguroase şi suplimentare, implicând verificare de intrare in contact cu material explozibil, mers în şosete şi altele asemenea. Pe de cealaltă parte, grecul, cu buletinul lui de la 14 ani şi cu un aspect fizic neîngrijit (al buletinului, nu al grecului), a trecut fară nicio problemă. La capătul celălalt însă, rolurile s-au inversat şi s-a dovedit a fi adevărată zicala „Cine râde la urmă, râde mai bine”. Asta pentru că buletinul care i-a facilitat accesul în aeroportul românesc, i-a venit de hac pe pământ italian. De unde la mine s-au limitat la descălţat şi amprente, pe el l-au invitat intr-o încăpere pentru verificare suplimentară.

Drumul de la aeroportul Ciampino până în inima oraşului, parcurs cu un autocar plin de români şi greci  (deci gălăgios), a durat aproximativ o oră şi a costat 4 euro/persoană.

Aşa cum, în perioada de glorie a imperiului Roman, circula expresia Mille viae ducunt homines per saecula Romam (in traducere liberă – Toate drumurile duc la Roma), în Roma actuală, toate drumurile duc la Gara Termini. Aceasta este principalul nod de transport feroviar al metropolei, însă nu vă va dezamăgi nici în ceea ce priveşte transportul în comun, atât de suprafaţă, cât şi de subteran. Venind din Bucureşti, am ales, evident, să  mergem spre hotel cu metroul. Nu ne-a fost greu să facem faţă acestui mijloc de transport, deoarece erau 2 linii mari şi late. Două linii care, la prima intalnire vizuală cu harta, te-ar putea trimite cu gândul la călătorii lungi in subteranul Romei. Adevărul insă, a ieşit la suprafaţă atât de rapid cât am făcut-o şi noi de la Termini la Ottaviano.

rome_metroNu ştiu alţii cum sunt dar eu, în momentul în care îmi aleg cazarea pentru o călătorie, ofer cea mai mare importanţă localizării şi nu numărului de stele pe care şi-l etalează cu mândrie cei mai înstăriţi dintre oamenii implicaţi în această afacere. Astfel, locul nostru de reîncărcare a bateriilor în scurta evadare în inima imperiului Roman de altădată a fost Adriatic Hotel, situat la câteva minute distanţă de Vatican şi Castel Sant’ Angelo. Amintesc doar de acestea, deoarece sunt două dintre cele mai importante atracţii ale oraşului, însă vă asigur că la sfîrşitul fiecărei zile adăugam noi şi noi motive pentru a ne felicita pentru alegerea făcută în selectarea acelui hotel care posedă doar o pereche de stele şi preţuri care te fac să te gândeşti de 2 ori înainte de a-ţi programa o escapadă pe Valea Prahovei în detrimentul unui city-break într-o altă ţară.

Când zici Roma, te gândeşti la un oraş mare. Ai tendinţa de a-l compara cu alte capitale europene importante, precum Paris sau Londra. Îţi faci probleme cu privire la cazare şi la variantele de transport care te pot duce către punctele de interes ale urbei. Când ajungi în Roma pentru prima dată, încă experimentezi aceeaşi senzaţie. Îţi apare asemeni unei metropole greu „de dovedit” în doar cele 5 zile pe care le ai la dispoziţie. Dacă eşti un călător disperat să vezi tot ce trebuie văzut, aşa cum sunt eu, te loveşte anxietatea fix în creştetul capului. Înca nu ai ajuns la hotel, însă te gândeşti cu groază ca s-a dat startul numărătorii inverse. După a doua zi însă, când vei fi vizitat mai multe decât credeai ca vei reuşi în tot sejurul, adrenalina va mai scădea în intensitate. Bine, nu şi în cazul meu, care trecusem de la „Trebuie neapărat să vedem măcar o dată Fontana di Trevi” la „Trebuie neapărat să vedem Fontana di Trevi măcar o dată ziua şi o dată seara.”

Roma – acest oraş îţi poate stârni sentimente dintre cele mai diferite. Îţi poate tăia rasuflarea prin istoria pe care nu se fereşte să ţi-o arate la orice pas, îţi poate stârni sentimente de admiraţie faţă de  arhitectura încântătoare a unor clădiri, însă te şi poate dezamăgi prin haosul creat de numărul mare de locuitori şi vizitatori, de senzaţia de aglomeraţie şi lipsă de intimitate pe care ţi-o pot da.

Îmi place atât de mult sentimentul acela de necunoscut, combinat cu ceritudinea descoperirii unor locuri interesante, încât pur şi simplu capăt un soi de rezistenţă atletică. Pentru mine este un lucru minunat. Nu acelaşi lucru pot spune şi despre cei care, calătorind alături de mine, devin victime sigure ale energiei mele ieşite din comun.

Odată ajunşi acolo, primul prânz ne-a adus faţă în faţă cu tradiţionalele pizza şi paste. Dacă mă întrebaţi pe mine, am mâncat mult prea mult (în special anterior amintitele).

img_2901

Pe de cealaltă parte însă, dacă îl întrebaţi pe Paris, am murit de foame. Cert este că nu se poate să pleci din Roma fără a fi savurat câte ceva din bucătăria italiană. Până la urmă, nu întâmplător Elizabeth Gilbert şi-a construit prima parte a romanului „Eat. Pray. Love” având ca temelie gastronimia acestei ţări. Păstrând aceeaşi temă, Roma nu îţi poate oferi doar pizza şi paste gustoase, ci te poate surprinde, ca orice oraş italian, cu variate tipuri de cafea, vinuri de calitate, băcănii care-ţi iau ochii prin modul în care sunt organizate şi-ţi bagă mânile-n buzunar prin varietatea produselor. Dacă şi drumurile voastre vor duce la Roma, să nu uitaţi să gustaţi câte puţin din toate.

Recomandat este să nu ocoliţi nici patiseriile/cofetăriile. Am fost alergată prin tot oraşul pentru a gusta o prajitură care l-a marcat pe Paris dupa vizionarea filmului „The Godfather” – cannelloni dessert. Pentru mine au fost doar nişte cornete, nu i-am simţit prezenţa lui Al Pacino nici când, în sfârşit, le-am găsit şi nici măcar când mi-am potolit glicemia cu acestea. Cei drept, au fost gustoase. Da, Roma chiar este un oraş al gurmanzilor. Al gurmanzilor împătimiţi ai făinoaselor, în special. Pentru cei cu un apetit ceva mai scăzut, cu siguranţă va cântări şi faptul că aproape la orice pas poţi avea parte de a meal with a view. Ah, era să trec mai departe fără să amintesc de îngheţată. Să nu cumva să treceţi prin Roma (indiferent de anotimp) şi să ocoliţi gelateriile.

Atracţiile turistice sunt chiar mai ofertante decât meniurile din restaurate. De aceea, vă sugerez să nu zăboviţi foarte mult timp la masă. Sunteţi în Roma – vizitaţi, vizitaţi, vizitaţi.

Privesc în rândurile anterioare şi mă conving, încă o dată, de faptul că sunt vorba lungă. Am depăşit 1000 de cuvinte şi încă nu am început să vorbesc propriu-zis despre Roma. Mă cuprinde iar starea de anxietate ca atunci când am coborât din autobuz în Gara Termini. Acum, pentru ca am atât de multe spus şi atât de puţin spaţiu. Bine, spaţiu am nelimitat, însă cui îi place să citeasca articole interminabile pe pseudo-bloguri?

Pe scurt (pe lung, într-un alt articol), Roma nu mi-a tăiat răsuflarea vizitând-o însă acum, trecând-o prin filtrul memoriei şi ajutată sutele de fotografii, îmi dau seama că este un loc deosebit. Cel mai mult mi-a plăcut să o privesc de sus. Şi nu mă refer la sensul metaforic al expresiei. Roma chiar e frumoasă privită de la înălţime. Şi, Slavă Domnului, nu duce lipsă de locuri înalte, gata să îţi descreţească fruntea şi să îţi încânte privirea.

Prima întâlnire, atât cu Roma istorică, cât şi cu priveliştea de care aminteam anterior, a fost la Castel Sant’Angeloun loc menit să-ţi reamintească de fiecare dată că te afli pe vatra Imperiului Roman şi, în acelaşi timp, la doi paşi de inima lumii Catolice.

În interior, faci o impresionantă incursiune în trecut pe când, privind din interior spre exterior, te loveşti de realitatea actuală: o aşezare destul de pestriţă, care se încăpăţânează să îngrămădească lalolaltă atât trecutul, care încă îi impune statutul la nivel global, cât şi prezentul, fie el mai îndepărtat sau apropiat, care încearcă să-i confere trecutului un oarecare grad de confort.

Întâmplarea a făcut însă ca, exact în acel moment în care noi exploram impresionantul vestigiu, puţin mai jos, respectiv pe străzile oraşului, se pregătea ceva ce, de sus, părea să fie foarte important. Poliţie de tot felul, restricţii rutiere, o mare de oameni care se transformase într-un zid de apărare, având ca extremităţi Podul Sant’Angelo şi Bazilica Sfântul Petru. Abia pisasem, literalmente, din cer la Roma şi nu ne omorâsem cu documentarea nici acasă. Prin urmare, curiozitatea a atins cote alarmante în momentul în care toate punctele de „survolare” a zonei de interes au fost ocupate. Paris poate că ar fi rezistat ceva mai mult fără să ştie ce se petrece jos, însă eu m-am avântat în faţa unor americance care se bucurau de privilegiul de a putea consulta google de pe un smartphone cu ceva Mb disponibili.  Din puţinul pe care îl descoperiseră şi ele, au fost nevoite să îmi arunce şi mie 2-3 informaţii: „It is sort of a fest with some saints, or something like that. Peter and Paul, they say.” Dacă pentru ele erau doar nişte cuvinte goale citite de pe vreun site pentru turişti de toate felurile, pentru mine, româncă autentică, totul devenise clar. Mi-era limpede că asistam la o procesiune cu moaştele Sfinţilor Petru şi Pavel. Pesemne că planetele s-au aliniat în aşa fel încât să nu ratez nimic din ce are de oferit acest oraş.  Nu am ales această destinaţie cu gândul de a face şi turism ecumenic. Cel puţin nu mai mult decât să vizitez Vaticanul şi numeroasele şi impresionantele biserici. Divinitatea însă m-a pus faţă în faţă cu moaşte. Şi nu doar o singură dată, aşa cum veţi afla în articolele următoare.

Mai călătorim și noi?

Așa-mi stă mie-n caracter să fac – trec peste niște pași logici și aproape naturali când vine vorba de statutul de român în raport cu străinătatea. În loc să pătrund şi eu, pas cu pas, în magnifica Grecie şi să încep cu Paralia Keterini, m-am avântat direct la capătul celălalt al ţării, în Corfu, despre care urma să aflu în autocar că era, într-un fel, o destinaţie de „turişti cu experienţă similară”. La fel am făcut şi la scară continentală. Nu m-am „înstrăinat” şi eu pentru prima dată în clasicele noastre de după revoluţie, Spania şi, mai ales, Italia. Nu, eu nu mi-am amestecat pungile din rafie, ca românul de rând, prin Ciampino sau Bergamo. M-am avântat direct la Charleroi.

În Paralia Katerini nu cred că o să ajung să petrec mai mult timp decât am făcut-o pe drumul spre casă din Zakynthos dar, la nivel continental, simţeam un gol care trebuia umplut.

Următoarea poveste are 4 personaje principale. 2 venite din țara lui …Păcală și 2 din cea a lui … „fromage”. Reprezentantele primei tări sunt 2 blonde (Dani și eu), iar din țara brânzei ne-au completat grupul Magda (tot de-ale noastre, dar a lasat cașcavalul LaDorna pentru brânza cu mucegai cu câțiva ani în urmă) și Alex (cunoscut și în alte povești sub numele de Francezu’ – un francez suficient de curajos încât sã călătorească, singur, în Italia cu 3 românce).

[…] Şi, astfel, am ajuns la o oră indecent de matinală în aeroport, cu Dani, fiind una mai ameţită şi mai adormită decât alta. Când ne-am trezit propriu-zis, de la zgomotul curelelor şi a bijuteriilor care trebuiau să ne recompleteze ţinuta după ce am trecut de controlul bagajelor, jumătate din trusa mea de machiaj era deja împrăștiată pe sub culoarul de trecere, iar bucăţile de oglindă străluceau mai ceva ca swarovki-urile aflate la supra-preţ în „duty free”. Apoi, alergând ca nişte căpiate spre îmbarcare, ne-am mai făcut „remarcate” într-un mic grup de angajaţi care, mai mult râzând, ne-au luminat când noi, disperate, căutam să ne îmbarcăm de la poarta cu numărul celei de check-in. Asta mă face să cred că, pe lângă metroul de la Dristor, mai sunt şi aeroporturile care mă fac să mă rătăcesc atât fizic, cât şi mental şi îmi aduce aminte de un alt moment, la aeroportul din Dublin când, prinsă cu lichidele împrăştiate prin tot bagajul, m-am trezit spunându-i controlorului că nu am ştiut ca trebuie să le pun pe toate într-o pungă, deoarece era prima data când zburam cu avionul. Tipul a fost de treabă şi, după ce mi-a „reconfigurat” bagajul în concordanţă cu standardele impuse de companie, mi-a oferit buletinul, spunându-mi că nu crede ca am venit chiar pe jos din România, pentru a mă întoarce cu avionul înapoi acasă, dar trece cu vederea, fiind „prima abatere”. Ehe, era prima de care ştia el.

Long story short (iertare, domnule Pleşu, pentru romgleză), am început să mă dezmeticesc mai bine după o repriză de chiţăială franco-românească la capătul celălalt al cursei. Pe cât de mult a durat „şederea” noastră în aeroportul din Otopeni, pe atât de amnezică mi-e amintirea din celălalt aeroport. Dacă mă iei prea repede, ţi-aş putea răspunde că, din avion, e posibil să fi aterizat direct în autobuz, cu Magda lângă mine, care-mi îndesa (literalmente) pe gât cea mai mare macaroană (a se citi „macaron”) cu ciocolată din câte mi-a fost dat să văd. Şi să mănânc. După ce, probabil, am distrus dimineţile celorlalţi pasageri ai autocarului, cu fericirea pe care o cunosc doar cei care, copii fiind în anii ’90, mergeau în excursie la Mamaia sau la Slănic Prahova, am ajuns acolo unde urma să ne topim câteva zile atât de fericire, cât şi de căldură. Desigur, comparaţia cu Mamaia şi Slănic Prahova e pur întâmplătoare, dar cum nu mai cred în coincidenţe, realizez repede faptul că liantul dintre cele trei locaţii nu este altceva decât îngredientul fără de care nu aş mânca nici cei câţiva dumicaţi cu care mă simt obligată să-mi alimentez zilnic stomacul. Este vorba, desigur, despre SARE. Vorbesc despre sarea din Marea Neagră, de sarea din salina de la Slănic şi închid cu sarea din Marea Adriatică (da, senor Escobar, Marea ADRIATICĂ). Să nu se înţeleagă că-mi aleg destinaţiile de vacanţă în funcţie de cantitatea de sare care se găseşte în mediul natural al locului în care intenţionez să ajung. Mă ghidez mai mult după existenţa unor elemente de genul „mare”, „canale”, „case colorate”. Le-am tot amintit şi cu alte prilejuri, cu alte articole aferente, evident, altor călătorii.

Dacă tot veni vorba despre alte articole din alte călătorii, am recitit, de curând, articolul acesta. Articol care, de altfel, a avut şi un rol principal în demararea procesului de prezentare a acestei excursii. Îţi aminteşti, Magdu Ana? Se pare că a trebuit să treaca o perioadă destul de îndelungată de timp pentru a cunoaşte şi canalele acestui oraş minunat. Şi când te gândeşti că o puteam face, fără voia noastră, încă de acum 3 ani …

Recitind ce am scris până acum, îmi dau seama că amintirile şi gândurile mele aleargă rătăcite dintr-un loc în altul, de parcă ar fi în Terminalul Plecări al aeroportului Otopeni. Sau în metrou, la Dristor. Prin urmare, nu pot decât să fac din acest articol un intro al unuia care va avea ceva mai multe informaţii turistice. Şi mai ordonate, bineînţeles.

Dacă nu am spus nimic de 820 de cuvinte încoace, se cade ca măcar să dau informaţii despre locaţia pe care vă tot ameninţ că o voi prezenta. Reluând ideile de la început, nu-mi rămâne decât să spun despre această destinație că este un loc minunat. Este un loc unde, dacă ești suficient de puternic încât să treci peste gloata de chinezi cu selfie stick-uri, gata să-ți scoată ochii la fiecare moment, te poți deconecta de rutina vieții de zi cu zi, pierzându-te printre străzile, podurile și canalele ce sunt înconjurate de clădiri de-a dreptul minunate. Când, în cadrul unui interviu, managerul unei importante agenții turistice m-a întrebat care din orașele vizitate m-a impresionat și de ce, nu am stat pe gânduri, rãspunzând, simplu, VENEȚIA. De ce Veneția? Pentru că este un loc de unde te alimentezi cu frumos la orice pas, este un loc ideal pentru o vacanță pe care vrei să o petreci într-un mediu antropic, dar fără elementele specifice rutinei de zi cu zi pentru un locuitor al unui oraș mare. Da, Parisul este minunat și este în topul preferințelor mele însă dacă reușești să treci peste imaginea idilică creată cu atâta pricepere de francezi, poți simți că orașul acela este unul locuit, așa cum este și orașul în care trăiești tu. Problemele din orașul tău, de care știi că vrei să scapi în vacanță, sunt prezente și în Paris. Și încă la o intensitate mai mare. Haosul din trafic, coșurile de la unitățile industriale, zecile de clădiri pline ochi de roboței (așa ca tine), cu toate sunt acolo. Aceiași roboței mergând, osteniți, pe stradă, având ca destinație sigură patul din dormitor. Nu poți să te minți. Ești un turist înconjurat de localnici istoviți. Așa cum ești și tu pentru cei ce-ți vizitează orașul.

Veneția…Veneția, în schimb, e altceva. În primul rând, traficul rutier, acel element care crează haos în orice localitate de peste 1000 de locuitori, lipsește cu desăvârșire. Trebuie să mărturisesc faptul că atât de vrăjită am fost de ceea ce avea de oferit acest oraș, încât am sesizat lipsa traficului în ziua numărul 3, cu ajutorul Magdei. În al doilea rând, prin atitudinea oamenilor, ai impresia că orașul acela este locuit doar de turiști. Nimeni nu se grăbește, nimeni nu se streseaza. Și când zic asta, o fac și cu o oarecare frustrare, amintindu-mi de timpul pierdut în așteptarea propietarului casei în care urma să locuim. Iar frumusețea locului, ah frumusețea locului nu este umbrită de nicio bucată de zonă industrială care nu s-ar încadra în ansamblul turistic.

Așadar, prima mea întâlnire cu Italia, țara bagatelizată în primă fază, poartă amintirea minunatei Veneția. Este orașul care întrunește toate caracteristicile pentru calificarea în lista scurtă a destinațiilor de vacanță din categoria „must see”. Are canale, are mare, iar cladirile sunt extraordinare.

To be continued…

Până atunci, mai jos, vedeți protagoniștii – leșinați de căldură, dar încântați de priveliște! 🙂

venetia

București

Am tot văzut, în ultima perioadă, videoclipuri despre Bucureşti, am tot citit articole scrise pe bloguri de diverşi străini care au poposit pe la noi prin oraş şi, bineînţeles, am văzut că mulţi bucureşteni au share-uit acele videoclipuri şi articole şi, cu mândrie, au comentat toate cele bune şi, cu o ardoare ceva de speriat, au „sărit la gâtul” celor care au spus ceva de rău despre Micul lor Paris.

Nu sunt bucureştancă „adevărată” (mă întreb dacă oare mai există aşa ceva). Am venit aici pentru a face facultatea, apoi am continuat şi cu un master, m-am angajat, mi-am schimat job-ul … şi am rămas aici. Ca mare parte din actualii locuitori ai oraşului, ce-i drept.

Nu pot spune că sunt o fană împătimită a acestui oraş. Din contră, am zile în care regret faptul că am ales să vin la facultate în acest oraş. Parcă mi-ar fi plăcut să am marea la o aruncătură de băţ, sau muntele la cateva minute distanţă, însă m-am încăpăţânat să urmez cursurile Universităţii din Bucureşţi.

Şi, continuând, sunt zile în care îmi este frică de faptul că este posibil să mă prindă un cutremur în acest oraş, zile în care îmi este teamă să merg cu bicicleta prin oraş, deoarece şoferii nu mă acceptă în trafic, pietonii nu mă acceptă pe trotuar (inclusiv pe pistele de bicicletă), iar pensionarii nici nu vor să audă de mine prin parcuri. Sunt zile în care pur şi simplu nu mai vreau să ies pe stradă şi să văd atâţia oameni care stau, indiferent de condiţiile meteo, afara, cu mâna întinsă, pentru ei, pentru familiile lor, sau pur şi simplu pentru „şefii” lor.  Sunt zile în care îmi doresc să nu mai văd cum ambulanţe stau pe marginea carosabilului doar pentru a da undă verde unei coloane oficiale, care nu are alt rol decât a transporta un „gherţoi” grăbit să ajungă la o petrecere cu alţii de nivelul său. Sunt zile în care îmi doresc să nu mă mai „lupt” pentru un loc într-un mijloc de transport în comun şi să nu mi se mai închidă uşa în nas, după ce am alergat printre maşini pentru a urca în autobuzul care trebuia să mă ducă la birou. Mai sunt şi zile în care mi-aş dori ca oraşul să fie mai degrabă populat de câini decât de oameni. Câinii se ceartă între ei doar din motive serioase, în timp ce locuitorii acestui oraș o fac din reală plăcere.

Sunt multe astfel de zile însă, ţinând cont de faptul că, după terminarea studiilor am hotărât să rămân în acest oraş, trebuie să am şi cuvinte frumoase de spus, bineînteles.

Se întâmplă să existe locuri care să nu îţi placă realmente, însă de care să te simţi legat. Cam aşa este Bucureştiul pentru mine. Nu este un oraş cu care să mă mândresc. Nu este chiar cel mai bun loc în care ar trebui să faci un străin să respecte mai mult România. Este haotic, este plin de neprevăzut la orice pas. Nu te mai suprinde când vezi un monument istoric de la începutul anilor 1900 stând la umbra unui bloc de 15 etaje, „îmbrăcat” în sticlă de la primul până la ultimul nivel. Nu te mai suprinde nici când stai la o terasă „fancy” în centrul vechi, iar în faţa ta, o familie de rromi îşi soarbe liniştită berea la pet, mitralind coji de seminţe peste tot în jur. Până la urmă, doar sunt în faţa „casei lor”. De asemenea, nu mai este o noutate nici faptul că, în zona Gării de Nord, siguranţa şi igiena au fost demult uitate, lăsând loc zecilor de indivizi care îşi injectează diverse substanţe în cabinele telefonice, sau pur şi simplu în staţia de autobuz, sub privirile multor oameni înspăimântaţi şi totuşi conştienţi că urma să se întâmple astfel.

De ce am rămas, totuşi, în Bucureşti? Deoarece, cumva, a reuşit să devină cea de-a doua casă. Poate nu am noroc în multe privințe, dar în ceea ce privește oamenii din jurul meu, pot să mă declar mulțumită. Și norocoasă. Am reușit să găsesc, în haosul acesta, genul meu de oameni. Oameni care mi-au devenit prietenii, oameni pe care nu cred că i-aș fi putut găsi în altă parte. Cel puțin nu pe toți adunați în același loc. Poate tocmai asta ne unește. Haosul orașului, acest Turn Babel al Romăniei, poate duce la o mai rapidă închegare a relațiilor interumane. A relațiilor dintre oamenii care, prin diferite circumstanțe și mânați de factori variați, ajung să se bucure de o relație simbiotică. Până la urmă, dacă nu în București, unde altundeva în țară, mai poți găsi, în același grup, ardeleni, moldoveni, olteni, bănățeni și munteni? Unde se unesc mai bine și mai strâns provinciile țării, dacă nu la o masă de pe Lipscani? Unde în altă parte românească mai găsești, pe aceeași stradă, o tavernă grecească vizavi de o gelaterie italiană, urmată de un irish pub, care are peste drum un restaurant cu influențe latine, după care, spre finalul acesteia, poți alege între un fast-food turcesc și un restaurant japonez? Și, cireașa de pe tort, vitrinele în stil Amsterdam vizavi de secția de poliție?!

E drept, traiul în București poate fi de-a dreptul obositor, pe alocuri sufocant, Lacul Herăstrău nu aduce nici pe departe cu Marea Mediterană, iar Dâmbovița nu are nicio legătură cu Sena dar, atâta timp cât există o parte a componentei umane care îți înseninează zilele, smogul bucureștean încă mai poate fi bagatelizat. Încă.

Grecia-mi dragă şi mitologiile-i subiective – ep. 1 – Κέρκυρα

Dumnezeu a creat lumea în 7 zile, precum ştim cu toții. Până în ziua a 6, El a decis unde vor sta toate popoarele, păstrând cea de-a 7a zi pentru odihnă. Nemulțumiți de ceea ce au primit, grecii s-au dus la El, rugându-L să le dea alt loc. Dumnezeu le-a spus  că îi e imposibil să facă asta, deoarece toate locurile fuseseră deja împărțite. Grecii au replicat însă că a mai rămas un loc, aproape de Marea Mediterană, unde sunt foarte multe insule frumoase, unde marea are multe si culori, climatul e plăcut, iar soarele străluceşte în continuu. Atunci, Dumnezeu a răspuns că acel loc nu e disponibil, fiind paradisul pe care l-a păstrat pentru El. În final însă, iubindu-i pe greci foarte mult, S-a hotărât să le cedeze acest loc minunat (anecdotă elenă).

SE SPUNE CĂ:

Multe legende îşi au obârşia în micuța bucată de pământ (se poate citi şi „bucată de rai”) scăldată, din toate părțile, de minunatele şi coloratele ape ale Mării Ionice. Şi, cu siguranță, nu este întâmplător faptul că, o mare parte dintre acestea, au ca temă sentimentul de iubire.

Zeul Asopos, însurându-se cu nimfa Metope, fiică a lui Ladon, s-a aşezat în Phlios, unde cei doi au devenit părinții a 2 băieți şi 12 fete. Printre fete se afla şi frumoasa Korkyra, o nimfă în fața căreia Poseidon, zeul mării, nu a putut rezista, acesta îndrăgostindu-se de ea de îndată ce a zărit-o. Pentru că cel mai potrivit cadru pentru desfăşurarea unei frumoase povești de dragoste include, nu bogățiile lumeşti, ci pe cele ale naturii, zeul a dus-o pe o insulă superbă (unele voci spun că a răpit-o). Pe insula aceea, denumită ulterior după nimfa care i-a furat inima zeului, aşa cum a furat-o el de lângă familie, s-a născut, din povestea celor doi, Φαίαξ (Phaeax), de al cărui nume se leagă şi denumirea dată locuitorilor acestei insule – Φαίακες (Phaiakes, sau Phaeacian în latină).

Nici „Odiseea” lui Homer nu a stat departe de acest tărâm mistic. Umblă vestea prin lume cum că regiunea Σχερία (Scheria) sau Phaeacia, care a reprezentat ultima destinație din călătoria de 10 ani a lui Ulise, este chiar această insulă. Ulise a ajuns acolo prin mânia şi dorința acerbă de răzbunare a lui Poseidon, dată de faptul că propriu fiu i-a fost orbit de marele Odiseu (Ulise). Văzându-l, zeul mării a provocat o furtună, care l-a ținut pe Ulise pe marea agitată timp de 3 zile. În cele din urmă, a reuşit să scape de apele învolburate ale mării Ionice, ajungând în Kerkyra. Zeița Atena, dorind să-l ajute, s-a strecurat, deghizată fiind, în palatul regelui Alkinoos, unde i-a indus, în somn, fiicei acestuia, Nausicaa, ideea cum că trebuie meargă pe malul mării, pentru a spăla hainele. Zis şi făcut. Fata s-a aventurat, împreună cu ajutoarele sale, spre malul mării. Cum după treabă se cere şi puțină relaxare, au mai profitat de prezența lor pe plajă (cred şi eu) prin câteva momente de joc şi voie bună. Cum ştim cu toții că un grup de femei nu poate fi bagatelizat (cel putin din punct de vedere fonic) şi cum, de asemenea, cunoaştem gălăgia elenă atât de specifică, voia bună a ajuns până la Ulise, care se odihnea în apropiere. Long story short (căutați povestea pentru mai multe detalii), ospitaliera fiica a lui Alkinoos l-a îndrumat pe Ulise către palatul tatălui său. Atât regele, cât şi curtenii, auzindu-i povestea, s-au grăbit să îl ajute să se întoarcă în Ithaca, punându-i la dispoziție o navă foarte bună (locuitorii acestei insule fiind, de altfel, recunoscuți pentru calitățile de navigatori). În timpul călătoriei însă, Poseidon află de trădarea acestora, materializată prin ajutorul acordat duşmanului său, şi transformă corabia într-o stâncă aflată, în prezent, într-un mic golf din Paleokastrita, sau aşa cum o numesc agențiile de turism – Perla insulei. Nu vă faceți probleme, Ulise, descurcăreț fiind, a scăpat şi de această încercare.

S-A DEMONSTRAT CĂ:

Artefacte asociate acestei insule datează încă din Paleolitic (30.000 ani î.Hr. –  7.000 ani î. Hr.), iar reprezentarea grafică a acestei suprafețe de pământ din Marea Ionică a fost asociată, de-a lungul timpului, diferitor puteri, independente de cele elene, precum: romanilor, imperiului Bizantin  venețienilor şi chiar Franței lui Napoleon.

Mai aproape de zilele noastre, nu putem trece cu vederea nici pasiunea pe care Elisabeta, împărăteasa Austriei (prințesa Sisi pentru cunoscători) s-a îndrăgostit iremediabil de această insulă (oare aşa cum a făcut şi Poseidon cu Korkyra?) şi, între 1889 şi 1898 (când a fost asasinată), a făcut din Kerkyra reşedința ei estivală. Astfel, a  lăsat în urmă minunatul Palat din Achilleion, pe care vă sugerez să nu-l ratați dacă ajungeți acolo, aşa cum am făcut eu.

AM VĂZUT ŞI MI-A PLĂCUT:

Ştiți momentul acela în care, după un drum lung şi anevoios, te trezeşti complet şi uiți de faptul că, timp de aproape 20 de ore ai împărțit câțiva metri pătrați cu cel puțin încă 50 de persoane? Când m-am văzut în portul Igoumenitsa, cu marea în față, cele 2 ore de ferry nici că m-au mai deranjat. Aproape că mi se ştersese cu buretele orice urmă de oboseală. Pasiunea-mi obsesivă față de mare m-a purtat pe valurile ioniene ca pe-un fulg proaspăt desprins de pasărea ce-l găzduise. Eu mă desprindeam pentru prima dată de partea continentală a Europei. Şi tare bună a fost decizia de a alege Kerkyra pentru această primă experiență.

Prima intâlnire cu insula a avut drept protagonistă însăşi capitala – Kerkyra (Corfu town). Şi, dacă cineva crede cu tărie că prima impresie contează, în cazul de față se va îndrăgosti iremediabil de această insulă. Atunci, credeam că este un oras superb. Acum, după ce am cam văzut toate oraşele mari din insulele Ionice, consider că este cel mai frumos oraş din acest arhipelag (vezi foto).

FB_IMG_1432490492310

Insula aceasta chiar este minunată, aşa cum se tot vehiculează prin ghidurile turistice. Odată ce ajungi acolo, îți stabileşti o serie de standarde cu care speri că vor putea concura şi alte insule greceşti. Marea e superbă, plajele-i sunt tare frumoase, hectarele întregi de pădure sau de plantații de măslini îi dau viață, iar satele de munte … ah, satele de munte sunt absolut incredibile. Unul dintre acestea mi-a rămas, nu doar în gând (prin amintiri) şi în calculator (prin poze) ci şi în inimă, prin frumusețea-i simplă şi naturală ( vezi foto de mai jos).

FB_IMG_1432490482247

Am avut ocazia de a vedea insula de la nord la sud şi de la est la vest şi apoi şerpuind şi rătăcind şi prin celelalte zone ale acesteia şi nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru faptul că al 25-lea an din viață mi-a început pe acel tărâm mirific.

AM VĂZUT ŞI NU MI-A PLĂCUT:

Această insulă este plină ochi de britanici. Nu zic că ar fi neapărat un lucru rău, dar nici multe atuuri nu găsesc. Nu m-ar fi deranjat deloc prezența britanicilor, dacă nu ar fi ahtiați să practice şi în vacanță aceleaşi obiceiuri ca la ei acasă. Am ajuns să cred că singurul motiv pentru care pleacă din UK este clima şi nu dorința de a cunoaşte alte țări, alte tradiții, alte obiceiuri. De aceea, am rămas şocată când am văzut cum, în Roda (stațiunea în care am fost cazată), pe străzi, duduiau posturi de radio din UK, centrele de ziare vindeau nu bucăți de hârtie scrise în frumosul alfabet elen, ci se înțelege în care, tavernele aveau concurență mare şi chiar pierdeau teren în fața English Pub-urilor. Acele petreceri greceşti erau, de asemenea, într-o luptă acerbă cu „bingo nights”, iar micul dejun mediteraneean fusese demult devansat de „english breakfast”.

Despre Kerkyra, aşa cum am descoperit-o eu in 2012, într-un alt articol. Acum încep documentarea pentru paradisul următor, Zakynthos.

Grecia-mi dragă şi mitologiile-i subiective – episod pilot

În momentul în care Dumnezeu a început să împartă bogățiile lumii tuturor popoarelor, era foarte darnic. Împărțea norocul cu sacul însă, pe măsură ce avansa această activitate, slujitorii Săi au realizat că reursele nu sunt inepuizabile. Astfel, când a ajuns la greci, tolba se cam uşurase. Pentru a încerca să mai îndrepte lucrurile, atunci El a poruncit ca aceasta parte a lumii să aibă cel mai strălucitor soare şi cea mai frumoasă mare, astfel încât locuitorii săi să trăiasca fericiți şi relaxați, ca şi cum nu le-ar lipsi nimic. Când a văzut rezultatul, El însuşi s-a îndrăgostit de acest pământ, făcând din el destinația preferată de vacanță.

Ei bine, acest post a debutat, aşa cum era şi normal, cu o legendă elenă. Nu resping ideea că aceasta a suferit ceva modificări față de varianta pe care mi-a transmis-o, prin viu grai, Vicky mou, un om al locului. În acelaşi timp, sunt aproape sigură că şi varianta ei este putin diferită comparativ cu a altora. În fond, mitologiile nu sunt, în esența lor, subiective?

Sunt atât de multe motive care mă fac să scriu, iar şi iar, despre țara de care s-a îndrăgostit Divinitatea însăşi, dar acum cele mai importante sunt, poate, pasiunea-mi, aproape îngrijorătoare, pentru acel loc şi influența pe care o are Octavian Paler asupra-mi, de vreo 3 cărți încoace.

Ştiu că este revoltător faptul că am descoperit Grecia modernă, înaintea celei antice. De fapt, mai corect ar fi să spun că am început să o îndrăgesc pe cea din urmă (din punt de vedere temporal), înaintea celei dintâi, pentru că am citit, ca toți copii, „Legendele Olimpului”. Dar ele, ruşine să-mi fie, nu au poposit, atât cât ar fi trebuit şi aşa cum ar fi fost cazul, în tărtăcuța mea cea natural de blondă. Acum însă sunt pregătită să-mi salvez imaginea, pătată cu bună ştiință, şi să umplu sertăraşul aferent.

Cu fiecare pagină citită din „Aventuri solitare”, simțeam cum mă urechea, fără pic de milă, singuraticul Paler. Mă încânta pe-o parte si mă complexa pe alta. Acum, citind „Mitologii subiective”, simt cum se îngroaşă gluma şi cum, dintr-o urecheală uşoară, mă găsesc în mijlocul unui adevărat scandal pe teme literare.

Nu mi-am propus să cunosc mitologia elenă mai bine decât mâncarea preferată a pisicii mele. Rămân aceeaşi diletantă, însă am ajuns la concluzia că sunt aspecte ce nu ar mai trebui bagatelizate. M-am gândit că n-ar fi rău ca, în timp ce-mi continui lectura printre mitologiile subiective ale melancolicului literaturii române, să descopăr legendele ce circulă cu şi despre superbele colțuri elene în care am avut şansa de a mă bucura de ce au acestea de oferit în prezent.

Kerkyra, Zakynthos, Kefalonia, Thesaloniki, Meteora, Lefkada, Ithaca, Meganisi şi (poate) alte locuri prin care am trecut în drum spre sau dinspre cele amintite anterior, îmi vor da ceva de lucru, dar va fi, cu siguranță, una din cele mai plăcute „cercetări” realizate în ultima perioadă.

Momentan nu ştiu care dintre acestea reprezintă cel mai important loc în mitologia greacă. Ba chiar, mi-e destul de greu să zic şi care mi-e cea mai dragă. Din aceste motive, nu-mi rămâne decât să mă ghidez după propria-mi logică, alegând, astfel, să le descopăr cele mai interesante legende, în ordinea în care le-am descoperit şi cele mai frumoase peisaje şi/ sau tradiții.

Am considerat necesar acest episod pilot pentru a nu exagera dimensiunea primului episod, cel în care în care protagionista va fi nimeni alta decât minunata nimfă Kerkyra. Pardon, insulă …

Motive pentru care m-am săturat să trăiesc în România

Am mulţi prieteni care, atunci când le spun asta, îmi mărturisesc faptul că nu îmi înţeleg înverşunarea pe care o am faţă de locul în care m-am născut. Ei bine, motivul este acesta – M-AM SĂTURAT!

  1. M-am săturat de faptul că, de cele mai multe ori, pe plan mioritic, a fi deştept se confundă cu a fi un hoţ priceput şi un individ care stăpâneşte foarte bine arta disimulării. M-am săturat să aud că, în această ţară, nivelul de deşteptăciune se măsoară în suma de bani furată de la stat sau de la omul de rând;
  2. M-am săturat de faptul că mulţi, profitând de funcţia pe care o deţin, considerându-se, bineînţeles, DEŞTEPŢI, încearcă să te fure cum ştiu ei mai bine. Fie că e vorba de primul om în stat, fie că vorbim despre preşedintele unei asociaţii de locatari, cu toţii au impresia că prin vene le curge un soi de sânge care îi ridică pe o treaptă de la baza căreia noi, “prostimea”, trebuie să îi privim plini de adulaţie şi să ne deschidem portofelele în faţa lor pentru a-şi alege de acolo ce şi cât vor;
  3. M-am săturat de leapşa asta prin care se aruncă vina de la unul la celalalt pentru ca, într-un final, să nu existe niciun vinovat în această ţară sfântă;
  4. M-am săturat ca pe noi să ne preocupe mai mult că vrea Udrea să îşi văruiască celula, decât faptul că, în timpul în care ne canalizăm toată atenţia asupra acestui subiect, oamenii DEŞTEPTI de care vorbeam la început, îşi fac treaba, nederanjaţii fiind de nimeni şi nimic;
  5. M-am săturat de faptul că suntem un popor de oameni pentru care, dacă se întâmplă să crape capra vecinului, e o bucurie mai mare decât dacă oaia noastră dă naştere unor miei;
  6. M-am săturat de “experţi” care scriu în lucrări oficiale că, în România, VULPEA se hrăneşte cu LEMINGI;
  7. M-am săturat să citesc în documente tehnice formulări de genul “Vântul care BÂNTUIE în zonă este crivăţul”, “Principalele specii de plante din zonă sunt traista ciobanului, troscotul, coada şoricelului, volbura, păpădia şi DIFERIŢI SCAIEŢI”, sau “dintre speciile de PĂSĂRI amintim porumbeii, graurii şi ciorile, iar dintre RĂPITOARE uliul porumbac, cucuveaua, şorecarul încălţat”;
  8. M-am săturat să asist la discuţii oficiale în care, printre principalele probleme dezbătute, se numără şi posibilitatea ca O COMUNĂ se află pe teritoriul a DOUĂ ŢĂRI;
  9. M-am săturat să mi se spună că, dacă m-am săturat, să încerc eu să schimb situaţia. M-am săturat să mi se spună că SCHIMBAREA ÎNCEPE CU MINE. Şi, pentru că am crezut în asta încă de când mi s-a spus prima dată, nu de puţine ori am fost ameninţată, sau agresată verbal pentru că mi-am permis să atrag atenţia cuiva pe stradă cu privire la faptul că tocmai i-a căzut un ambalaj din mână, sau că se pregăteşte să arunce punga de chipsuri din care tocmai a terminat de mâncat fi-su în Lacu Roşu! M-am săturat să îi atrag atenţia taximetristului că tocmai ce se pregăteşte să ocolească ruta optimă pentru a ajunge la destinaţie, sau să îi zic domnului de la taraba din piaţă că în cântar mai are ceva în afară de cartofii pe i-am cerut eu. Şi ar mai fi şi altele, dar nu mai insist pe subiect;
  10. M-am săturat de ţara asta, în care singura problemă a sistemului de învăţământ o reprezintă profesorii, iar pentru faptul că odraslele multor părinţi înverşunaţi ştiu să folosească tableta de la 3 ani, dar nu reuşesc să scrie corect, în limba română, nici când ajung pe băncile facultăţii, doar aceştia sunt de vină;
  11. M-am săturat să trăiesc într-o ţară în care încă mai există oameni care consideră un păcat faptul că avem un preşedinte care nu este ortodox şi în care cei “cu frică de Dumnezeu” încarcă buzunarele clericilor pentru a-i ierta Cel de Sus la Judecata de apoi. Şi, dacă tot suntem aici, m-am săturat ca mare parte din oamenii care l-au condamnat pe Ceauşescu pentru averea investită în ridicarea Casei Poporului să cotizeze acum, cu smerenie, la înălţarea “vecinei”- Catedrala Mântuirii Neamului;
  12. M-am săturat până şi de enumerarea motivelor pentru care m-am saturat să trăiesc în această ţară;
  13. În încheiere, vreau să subliniez şi faptul că m-am săturat să fiu întrebată de ce nu plec, dacă sunt atât de nemulţumită de ce mi se oferă aici.

Nu am zis că România este iadul pe pământ şi că în orice altă parte ar fi mai bine. Cum nu am cunoscut şi alte ţări altfel decât în calitate de turist, nu fac niciun fel de comparaţie. Asta nu înseamnă însă că nu accept aşa ceva din partea altora.

În plus, România este o tară superbă, iar mare parte din români sunt oameni deosebiţi, dar M-AM SĂTURAT să o impart cu oameni de calibrul celor pe care i-am amintit mai sus, oameni care, ironic sau nu, se regăsesc acolo unde avem cea mai mare nevoie de indivizi competenţi şi oneşti. Cunosc şi persoane aflate în funcţii de conducere, în sistemul public sau privat, pentru care am toată admiraţia. Dar ce ne facem cu restul? Dacă un buchet de flori nu va aduce primăvara într-o cameră, oare singura opţiune este să părăsim încăperea?