Mai călătorim și noi?

Așa-mi stă mie-n caracter să fac – trec peste niște pași logici și aproape naturali când vine vorba de statutul de român în raport cu străinătatea. În loc să pătrund şi eu, pas cu pas, în magnifica Grecie şi să încep cu Paralia Keterini, m-am avântat direct la capătul celălalt al ţării, în Corfu, despre care urma să aflu în autocar că era, într-un fel, o destinaţie de „turişti cu experienţă similară”. La fel am făcut şi la scară continentală. Nu m-am „înstrăinat” şi eu pentru prima dată în clasicele noastre de după revoluţie, Spania şi, mai ales, Italia. Nu, eu nu mi-am amestecat pungile din rafie, ca românul de rând, prin Ciampino sau Bergamo. M-am avântat direct la Charleroi.

În Paralia Katerini nu cred că o să ajung să petrec mai mult timp decât am făcut-o pe drumul spre casă din Zakynthos dar, la nivel continental, simţeam un gol care trebuia umplut.

Următoarea poveste are 4 personaje principale. 2 venite din țara lui …Păcală și 2 din cea a lui … „fromage”. Reprezentantele primei tări sunt 2 blonde (Dani și eu), iar din țara brânzei ne-au completat grupul Magda (tot de-ale noastre, dar a lasat cașcavalul LaDorna pentru brânza cu mucegai cu câțiva ani în urmă) și Alex (cunoscut și în alte povești sub numele de Francezu’ – un francez suficient de curajos încât sã călătorească, singur, în Italia cu 3 românce).

[…] Şi, astfel, am ajuns la o oră indecent de matinală în aeroport, cu Dani, fiind una mai ameţită şi mai adormită decât alta. Când ne-am trezit propriu-zis, de la zgomotul curelelor şi a bijuteriilor care trebuiau să ne recompleteze ţinuta după ce am trecut de controlul bagajelor, jumătate din trusa mea de machiaj era deja împrăștiată pe sub culoarul de trecere, iar bucăţile de oglindă străluceau mai ceva ca swarovki-urile aflate la supra-preţ în „duty free”. Apoi, alergând ca nişte căpiate spre îmbarcare, ne-am mai făcut „remarcate” într-un mic grup de angajaţi care, mai mult râzând, ne-au luminat când noi, disperate, căutam să ne îmbarcăm de la poarta cu numărul celei de check-in. Asta mă face să cred că, pe lângă metroul de la Dristor, mai sunt şi aeroporturile care mă fac să mă rătăcesc atât fizic, cât şi mental şi îmi aduce aminte de un alt moment, la aeroportul din Dublin când, prinsă cu lichidele împrăştiate prin tot bagajul, m-am trezit spunându-i controlorului că nu am ştiut ca trebuie să le pun pe toate într-o pungă, deoarece era prima data când zburam cu avionul. Tipul a fost de treabă şi, după ce mi-a „reconfigurat” bagajul în concordanţă cu standardele impuse de companie, mi-a oferit buletinul, spunându-mi că nu crede ca am venit chiar pe jos din România, pentru a mă întoarce cu avionul înapoi acasă, dar trece cu vederea, fiind „prima abatere”. Ehe, era prima de care ştia el.

Long story short (iertare, domnule Pleşu, pentru romgleză), am început să mă dezmeticesc mai bine după o repriză de chiţăială franco-românească la capătul celălalt al cursei. Pe cât de mult a durat „şederea” noastră în aeroportul din Otopeni, pe atât de amnezică mi-e amintirea din celălalt aeroport. Dacă mă iei prea repede, ţi-aş putea răspunde că, din avion, e posibil să fi aterizat direct în autobuz, cu Magda lângă mine, care-mi îndesa (literalmente) pe gât cea mai mare macaroană (a se citi „macaron”) cu ciocolată din câte mi-a fost dat să văd. Şi să mănânc. După ce, probabil, am distrus dimineţile celorlalţi pasageri ai autocarului, cu fericirea pe care o cunosc doar cei care, copii fiind în anii ’90, mergeau în excursie la Mamaia sau la Slănic Prahova, am ajuns acolo unde urma să ne topim câteva zile atât de fericire, cât şi de căldură. Desigur, comparaţia cu Mamaia şi Slănic Prahova e pur întâmplătoare, dar cum nu mai cred în coincidenţe, realizez repede faptul că liantul dintre cele trei locaţii nu este altceva decât îngredientul fără de care nu aş mânca nici cei câţiva dumicaţi cu care mă simt obligată să-mi alimentez zilnic stomacul. Este vorba, desigur, despre SARE. Vorbesc despre sarea din Marea Neagră, de sarea din salina de la Slănic şi închid cu sarea din Marea Adriatică (da, senor Escobar, Marea ADRIATICĂ). Să nu se înţeleagă că-mi aleg destinaţiile de vacanţă în funcţie de cantitatea de sare care se găseşte în mediul natural al locului în care intenţionez să ajung. Mă ghidez mai mult după existenţa unor elemente de genul „mare”, „canale”, „case colorate”. Le-am tot amintit şi cu alte prilejuri, cu alte articole aferente, evident, altor călătorii.

Dacă tot veni vorba despre alte articole din alte călătorii, am recitit, de curând, articolul acesta. Articol care, de altfel, a avut şi un rol principal în demararea procesului de prezentare a acestei excursii. Îţi aminteşti, Magdu Ana? Se pare că a trebuit să treaca o perioadă destul de îndelungată de timp pentru a cunoaşte şi canalele acestui oraş minunat. Şi când te gândeşti că o puteam face, fără voia noastră, încă de acum 3 ani …

Recitind ce am scris până acum, îmi dau seama că amintirile şi gândurile mele aleargă rătăcite dintr-un loc în altul, de parcă ar fi în Terminalul Plecări al aeroportului Otopeni. Sau în metrou, la Dristor. Prin urmare, nu pot decât să fac din acest articol un intro al unuia care va avea ceva mai multe informaţii turistice. Şi mai ordonate, bineînţeles.

Dacă nu am spus nimic de 820 de cuvinte încoace, se cade ca măcar să dau informaţii despre locaţia pe care vă tot ameninţ că o voi prezenta. Reluând ideile de la început, nu-mi rămâne decât să spun despre această destinație că este un loc minunat. Este un loc unde, dacă ești suficient de puternic încât să treci peste gloata de chinezi cu selfie stick-uri, gata să-ți scoată ochii la fiecare moment, te poți deconecta de rutina vieții de zi cu zi, pierzându-te printre străzile, podurile și canalele ce sunt înconjurate de clădiri de-a dreptul minunate. Când, în cadrul unui interviu, managerul unei importante agenții turistice m-a întrebat care din orașele vizitate m-a impresionat și de ce, nu am stat pe gânduri, rãspunzând, simplu, VENEȚIA. De ce Veneția? Pentru că este un loc de unde te alimentezi cu frumos la orice pas, este un loc ideal pentru o vacanță pe care vrei să o petreci într-un mediu antropic, dar fără elementele specifice rutinei de zi cu zi pentru un locuitor al unui oraș mare. Da, Parisul este minunat și este în topul preferințelor mele însă dacă reușești să treci peste imaginea idilică creată cu atâta pricepere de francezi, poți simți că orașul acela este unul locuit, așa cum este și orașul în care trăiești tu. Problemele din orașul tău, de care știi că vrei să scapi în vacanță, sunt prezente și în Paris. Și încă la o intensitate mai mare. Haosul din trafic, coșurile de la unitățile industriale, zecile de clădiri pline ochi de roboței (așa ca tine), cu toate sunt acolo. Aceiași roboței mergând, osteniți, pe stradă, având ca destinație sigură patul din dormitor. Nu poți să te minți. Ești un turist înconjurat de localnici istoviți. Așa cum ești și tu pentru cei ce-ți vizitează orașul.

Veneția…Veneția, în schimb, e altceva. În primul rând, traficul rutier, acel element care crează haos în orice localitate de peste 1000 de locuitori, lipsește cu desăvârșire. Trebuie să mărturisesc faptul că atât de vrăjită am fost de ceea ce avea de oferit acest oraș, încât am sesizat lipsa traficului în ziua numărul 3, cu ajutorul Magdei. În al doilea rând, prin atitudinea oamenilor, ai impresia că orașul acela este locuit doar de turiști. Nimeni nu se grăbește, nimeni nu se streseaza. Și când zic asta, o fac și cu o oarecare frustrare, amintindu-mi de timpul pierdut în așteptarea propietarului casei în care urma să locuim. Iar frumusețea locului, ah frumusețea locului nu este umbrită de nicio bucată de zonă industrială care nu s-ar încadra în ansamblul turistic.

Așadar, prima mea întâlnire cu Italia, țara bagatelizată în primă fază, poartă amintirea minunatei Veneția. Este orașul care întrunește toate caracteristicile pentru calificarea în lista scurtă a destinațiilor de vacanță din categoria „must see”. Are canale, are mare, iar cladirile sunt extraordinare.

To be continued…

Până atunci, mai jos, vedeți protagoniștii – leșinați de căldură, dar încântați de priveliște!🙂

venetia

București

Am tot văzut, în ultima perioadă, videoclipuri despre Bucureşti, am tot citit articole scrise pe bloguri de diverşi străini care au poposit pe la noi prin oraş şi, bineînţeles, am văzut că mulţi bucureşteni au share-uit acele videoclipuri şi articole şi, cu mândrie, au comentat toate cele bune şi, cu o ardoare ceva de speriat, au „sărit la gâtul” celor care au spus ceva de rău despre Micul lor Paris.

Nu sunt bucureştancă „adevărată” (mă întreb dacă oare mai există aşa ceva). Am venit aici pentru a face facultatea, apoi am continuat şi cu un master, m-am angajat, mi-am schimat job-ul … şi am rămas aici. Ca mare parte din actualii locuitori ai oraşului, ce-i drept.

Nu pot spune că sunt o fană împătimită a acestui oraş. Din contră, am zile în care regret faptul că am ales să vin la facultate în acest oraş. Parcă mi-ar fi plăcut să am marea la o aruncătură de băţ, sau muntele la cateva minute distanţă, însă m-am încăpăţânat să urmez cursurile Universităţii din Bucureşţi.

Şi, continuând, sunt zile în care îmi este frică de faptul că este posibil să mă prindă un cutremur în acest oraş, zile în care îmi este teamă să merg cu bicicleta prin oraş, deoarece şoferii nu mă acceptă în trafic, pietonii nu mă acceptă pe trotuar (inclusiv pe pistele de bicicletă), iar pensionarii nici nu vor să audă de mine prin parcuri. Sunt zile în care pur şi simplu nu mai vreau să ies pe stradă şi să văd atâţia oameni care stau, indiferent de condiţiile meteo, afara, cu mâna întinsă, pentru ei, pentru familiile lor, sau pur şi simplu pentru „şefii” lor.  Sunt zile în care îmi doresc să nu mai văd cum ambulanţe stau pe marginea carosabilului doar pentru a da undă verde unei coloane oficiale, care nu are alt rol decât a transporta un „gherţoi” grăbit să ajungă la o petrecere cu alţii de nivelul său. Sunt zile în care îmi doresc să nu mă mai „lupt” pentru un loc într-un mijloc de transport în comun şi să nu mi se mai închidă uşa în nas, după ce am alergat printre maşini pentru a urca în autobuzul care trebuia să mă ducă la birou. Mai sunt şi zile în care mi-aş dori ca oraşul să fie mai degrabă populat de câini decât de oameni. Câinii se ceartă între ei doar din motive serioase, în timp ce locuitorii acestui oraș o fac din reală plăcere.

Sunt multe astfel de zile însă, ţinând cont de faptul că, după terminarea studiilor am hotărât să rămân în acest oraş, trebuie să am şi cuvinte frumoase de spus, bineînteles.

Se întâmplă să existe locuri care să nu îţi placă realmente, însă de care să te simţi legat. Cam aşa este Bucureştiul pentru mine. Nu este un oraş cu care să mă mândresc. Nu este chiar cel mai bun loc în care ar trebui să faci un străin să respecte mai mult România. Este haotic, este plin de neprevăzut la orice pas. Nu te mai suprinde când vezi un monument istoric de la începutul anilor 1900 stând la umbra unui bloc de 15 etaje, „îmbrăcat” în sticlă de la primul până la ultimul nivel. Nu te mai suprinde nici când stai la o terasă „fancy” în centrul vechi, iar în faţa ta, o familie de rromi îşi soarbe liniştită berea la pet, mitralind coji de seminţe peste tot în jur. Până la urmă, doar sunt în faţa „casei lor”. De asemenea, nu mai este o noutate nici faptul că, în zona Gării de Nord, siguranţa şi igiena au fost demult uitate, lăsând loc zecilor de indivizi care îşi injectează diverse substanţe în cabinele telefonice, sau pur şi simplu în staţia de autobuz, sub privirile multor oameni înspăimântaţi şi totuşi conştienţi că urma să se întâmple astfel.

De ce am rămas, totuşi, în Bucureşti? Deoarece, cumva, a reuşit să devină cea de-a doua casă. Poate nu am noroc în multe privințe, dar în ceea ce privește oamenii din jurul meu, pot să mă declar mulțumită. Și norocoasă. Am reușit să găsesc, în haosul acesta, genul meu de oameni. Oameni care mi-au devenit prietenii, oameni pe care nu cred că i-aș fi putut găsi în altă parte. Cel puțin nu pe toți adunați în același loc. Poate tocmai asta ne unește. Haosul orașului, acest Turn Babel al Romăniei, poate duce la o mai rapidă închegare a relațiilor interumane. A relațiilor dintre oamenii care, prin diferite circumstanțe și mânați de factori variați, ajung să se bucure de o relație simbiotică. Până la urmă, dacă nu în București, unde altundeva în țară, mai poți găsi, în același grup, ardeleni, moldoveni, olteni, bănățeni și munteni? Unde se unesc mai bine și mai strâns provinciile țării, dacă nu la o masă de pe Lipscani? Unde în altă parte românească mai găsești, pe aceeași stradă, o tavernă grecească vizavi de o gelaterie italiană, urmată de un irish pub, care are peste drum un restaurant cu influențe latine, după care, spre finalul acesteia, poți alege între un fast-food turcesc și un restaurant japonez? Și, cireașa de pe tort, vitrinele în stil Amsterdam vizavi de secția de poliție?!

E drept, traiul în București poate fi de-a dreptul obositor, pe alocuri sufocant, Lacul Herăstrău nu aduce nici pe departe cu Marea Mediterană, iar Dâmbovița nu are nicio legătură cu Sena dar, atâta timp cât există o parte a componentei umane care îți înseninează zilele, smogul bucureștean încă mai poate fi bagatelizat. Încă.

Grecia-mi dragă şi mitologiile-i subiective – ep. 1 – Κέρκυρα

Dumnezeu a creat lumea în 7 zile, precum ştim cu toții. Până în ziua a 6, El a decis unde vor sta toate popoarele, păstrând cea de-a 7a zi pentru odihnă. Nemulțumiți de ceea ce au primit, grecii s-au dus la El, rugându-L să le dea alt loc. Dumnezeu le-a spus  că îi e imposibil să facă asta, deoarece toate locurile fuseseră deja împărțite. Grecii au replicat însă că a mai rămas un loc, aproape de Marea Mediterană, unde sunt foarte multe insule frumoase, unde marea are multe si culori, climatul e plăcut, iar soarele străluceşte în continuu. Atunci, Dumnezeu a răspuns că acel loc nu e disponibil, fiind paradisul pe care l-a păstrat pentru El. În final însă, iubindu-i pe greci foarte mult, S-a hotărât să le cedeze acest loc minunat (anecdotă elenă).

SE SPUNE CĂ:

Multe legende îşi au obârşia în micuța bucată de pământ (se poate citi şi „bucată de rai”) scăldată, din toate părțile, de minunatele şi coloratele ape ale Mării Ionice. Şi, cu siguranță, nu este întâmplător faptul că, o mare parte dintre acestea, au ca temă sentimentul de iubire.

Zeul Asopos, însurându-se cu nimfa Metope, fiică a lui Ladon, s-a aşezat în Phlios, unde cei doi au devenit părinții a 2 băieți şi 12 fete. Printre fete se afla şi frumoasa Korkyra, o nimfă în fața căreia Poseidon, zeul mării, nu a putut rezista, acesta îndrăgostindu-se de ea de îndată ce a zărit-o. Pentru că cel mai potrivit cadru pentru desfăşurarea unei frumoase povești de dragoste include, nu bogățiile lumeşti, ci pe cele ale naturii, zeul a dus-o pe o insulă superbă (unele voci spun că a răpit-o). Pe insula aceea, denumită ulterior după nimfa care i-a furat inima zeului, aşa cum a furat-o el de lângă familie, s-a născut, din povestea celor doi, Φαίαξ (Phaeax), de al cărui nume se leagă şi denumirea dată locuitorilor acestei insule – Φαίακες (Phaiakes, sau Phaeacian în latină).

Nici „Odiseea” lui Homer nu a stat departe de acest tărâm mistic. Umblă vestea prin lume cum că regiunea Σχερία (Scheria) sau Phaeacia, care a reprezentat ultima destinație din călătoria de 10 ani a lui Ulise, este chiar această insulă. Ulise a ajuns acolo prin mânia şi dorința acerbă de răzbunare a lui Poseidon, dată de faptul că propriu fiu i-a fost orbit de marele Odiseu (Ulise). Văzându-l, zeul mării a provocat o furtună, care l-a ținut pe Ulise pe marea agitată timp de 3 zile. În cele din urmă, a reuşit să scape de apele învolburate ale mării Ionice, ajungând în Kerkyra. Zeița Atena, dorind să-l ajute, s-a strecurat, deghizată fiind, în palatul regelui Alkinoos, unde i-a indus, în somn, fiicei acestuia, Nausicaa, ideea cum că trebuie meargă pe malul mării, pentru a spăla hainele. Zis şi făcut. Fata s-a aventurat, împreună cu ajutoarele sale, spre malul mării. Cum după treabă se cere şi puțină relaxare, au mai profitat de prezența lor pe plajă (cred şi eu) prin câteva momente de joc şi voie bună. Cum ştim cu toții că un grup de femei nu poate fi bagatelizat (cel putin din punct de vedere fonic) şi cum, de asemenea, cunoaştem gălăgia elenă atât de specifică, voia bună a ajuns până la Ulise, care se odihnea în apropiere. Long story short (căutați povestea pentru mai multe detalii), ospitaliera fiica a lui Alkinoos l-a îndrumat pe Ulise către palatul tatălui său. Atât regele, cât şi curtenii, auzindu-i povestea, s-au grăbit să îl ajute să se întoarcă în Ithaca, punându-i la dispoziție o navă foarte bună (locuitorii acestei insule fiind, de altfel, recunoscuți pentru calitățile de navigatori). În timpul călătoriei însă, Poseidon află de trădarea acestora, materializată prin ajutorul acordat duşmanului său, şi transformă corabia într-o stâncă aflată, în prezent, într-un mic golf din Paleokastrita, sau aşa cum o numesc agențiile de turism – Perla insulei. Nu vă faceți probleme, Ulise, descurcăreț fiind, a scăpat şi de această încercare.

S-A DEMONSTRAT CĂ:

Artefacte asociate acestei insule datează încă din Paleolitic (30.000 ani î.Hr. –  7.000 ani î. Hr.), iar reprezentarea grafică a acestei suprafețe de pământ din Marea Ionică a fost asociată, de-a lungul timpului, diferitor puteri, independente de cele elene, precum: romanilor, imperiului Bizantin  venețienilor şi chiar Franței lui Napoleon.

Mai aproape de zilele noastre, nu putem trece cu vederea nici pasiunea pe care Elisabeta, împărăteasa Austriei (prințesa Sisi pentru cunoscători) s-a îndrăgostit iremediabil de această insulă (oare aşa cum a făcut şi Poseidon cu Korkyra?) şi, între 1889 şi 1898 (când a fost asasinată), a făcut din Kerkyra reşedința ei estivală. Astfel, a  lăsat în urmă minunatul Palat din Achilleion, pe care vă sugerez să nu-l ratați dacă ajungeți acolo, aşa cum am făcut eu.

AM VĂZUT ŞI MI-A PLĂCUT:

Ştiți momentul acela în care, după un drum lung şi anevoios, te trezeşti complet şi uiți de faptul că, timp de aproape 20 de ore ai împărțit câțiva metri pătrați cu cel puțin încă 50 de persoane? Când m-am văzut în portul Igoumenitsa, cu marea în față, cele 2 ore de ferry nici că m-au mai deranjat. Aproape că mi se ştersese cu buretele orice urmă de oboseală. Pasiunea-mi obsesivă față de mare m-a purtat pe valurile ioniene ca pe-un fulg proaspăt desprins de pasărea ce-l găzduise. Eu mă desprindeam pentru prima dată de partea continentală a Europei. Şi tare bună a fost decizia de a alege Kerkyra pentru această primă experiență.

Prima intâlnire cu insula a avut drept protagonistă însăşi capitala – Kerkyra (Corfu town). Şi, dacă cineva crede cu tărie că prima impresie contează, în cazul de față se va îndrăgosti iremediabil de această insulă. Atunci, credeam că este un oras superb. Acum, după ce am cam văzut toate oraşele mari din insulele Ionice, consider că este cel mai frumos oraş din acest arhipelag (vezi foto).

FB_IMG_1432490492310

Insula aceasta chiar este minunată, aşa cum se tot vehiculează prin ghidurile turistice. Odată ce ajungi acolo, îți stabileşti o serie de standarde cu care speri că vor putea concura şi alte insule greceşti. Marea e superbă, plajele-i sunt tare frumoase, hectarele întregi de pădure sau de plantații de măslini îi dau viață, iar satele de munte … ah, satele de munte sunt absolut incredibile. Unul dintre acestea mi-a rămas, nu doar în gând (prin amintiri) şi în calculator (prin poze) ci şi în inimă, prin frumusețea-i simplă şi naturală ( vezi foto de mai jos).

FB_IMG_1432490482247

Am avut ocazia de a vedea insula de la nord la sud şi de la est la vest şi apoi şerpuind şi rătăcind şi prin celelalte zone ale acesteia şi nu pot să nu fiu recunoscătoare pentru faptul că al 25-lea an din viață mi-a început pe acel tărâm mirific.

AM VĂZUT ŞI NU MI-A PLĂCUT:

Această insulă este plină ochi de britanici. Nu zic că ar fi neapărat un lucru rău, dar nici multe atuuri nu găsesc. Nu m-ar fi deranjat deloc prezența britanicilor, dacă nu ar fi ahtiați să practice şi în vacanță aceleaşi obiceiuri ca la ei acasă. Am ajuns să cred că singurul motiv pentru care pleacă din UK este clima şi nu dorința de a cunoaşte alte țări, alte tradiții, alte obiceiuri. De aceea, am rămas şocată când am văzut cum, în Roda (stațiunea în care am fost cazată), pe străzi, duduiau posturi de radio din UK, centrele de ziare vindeau nu bucăți de hârtie scrise în frumosul alfabet elen, ci se înțelege în care, tavernele aveau concurență mare şi chiar pierdeau teren în fața English Pub-urilor. Acele petreceri greceşti erau, de asemenea, într-o luptă acerbă cu „bingo nights”, iar micul dejun mediteraneean fusese demult devansat de „english breakfast”.

Despre Kerkyra, aşa cum am descoperit-o eu in 2012, într-un alt articol. Acum încep documentarea pentru paradisul următor, Zakynthos.

Grecia-mi dragă şi mitologiile-i subiective – episod pilot

În momentul în care Dumnezeu a început să împartă bogățiile lumii tuturor popoarelor, era foarte darnic. Împărțea norocul cu sacul însă, pe măsură ce avansa această activitate, slujitorii Săi au realizat că reursele nu sunt inepuizabile. Astfel, când a ajuns la greci, tolba se cam uşurase. Pentru a încerca să mai îndrepte lucrurile, atunci El a poruncit ca aceasta parte a lumii să aibă cel mai strălucitor soare şi cea mai frumoasă mare, astfel încât locuitorii săi să trăiasca fericiți şi relaxați, ca şi cum nu le-ar lipsi nimic. Când a văzut rezultatul, El însuşi s-a îndrăgostit de acest pământ, făcând din el destinația preferată de vacanță.

Ei bine, acest post a debutat, aşa cum era şi normal, cu o legendă elenă. Nu resping ideea că aceasta a suferit ceva modificări față de varianta pe care mi-a transmis-o, prin viu grai, Vicky mou, un om al locului. În acelaşi timp, sunt aproape sigură că şi varianta ei este putin diferită comparativ cu a altora. În fond, mitologiile nu sunt, în esența lor, subiective?

Sunt atât de multe motive care mă fac să scriu, iar şi iar, despre țara de care s-a îndrăgostit Divinitatea însăşi, dar acum cele mai importante sunt, poate, pasiunea-mi, aproape îngrijorătoare, pentru acel loc şi influența pe care o are Octavian Paler asupra-mi, de vreo 3 cărți încoace.

Ştiu că este revoltător faptul că am descoperit Grecia modernă, înaintea celei antice. De fapt, mai corect ar fi să spun că am început să o îndrăgesc pe cea din urmă (din punt de vedere temporal), înaintea celei dintâi, pentru că am citit, ca toți copii, „Legendele Olimpului”. Dar ele, ruşine să-mi fie, nu au poposit, atât cât ar fi trebuit şi aşa cum ar fi fost cazul, în tărtăcuța mea cea natural de blondă. Acum însă sunt pregătită să-mi salvez imaginea, pătată cu bună ştiință, şi să umplu sertăraşul aferent.

Cu fiecare pagină citită din „Aventuri solitare”, simțeam cum mă urechea, fără pic de milă, singuraticul Paler. Mă încânta pe-o parte si mă complexa pe alta. Acum, citind „Mitologii subiective”, simt cum se îngroaşă gluma şi cum, dintr-o urecheală uşoară, mă găsesc în mijlocul unui adevărat scandal pe teme literare.

Nu mi-am propus să cunosc mitologia elenă mai bine decât mâncarea preferată a pisicii mele. Rămân aceeaşi diletantă, însă am ajuns la concluzia că sunt aspecte ce nu ar mai trebui bagatelizate. M-am gândit că n-ar fi rău ca, în timp ce-mi continui lectura printre mitologiile subiective ale melancolicului literaturii române, să descopăr legendele ce circulă cu şi despre superbele colțuri elene în care am avut şansa de a mă bucura de ce au acestea de oferit în prezent.

Kerkyra, Zakynthos, Kefalonia, Thesaloniki, Meteora, Lefkada, Ithaca, Meganisi şi (poate) alte locuri prin care am trecut în drum spre sau dinspre cele amintite anterior, îmi vor da ceva de lucru, dar va fi, cu siguranță, una din cele mai plăcute „cercetări” realizate în ultima perioadă.

Momentan nu ştiu care dintre acestea reprezintă cel mai important loc în mitologia greacă. Ba chiar, mi-e destul de greu să zic şi care mi-e cea mai dragă. Din aceste motive, nu-mi rămâne decât să mă ghidez după propria-mi logică, alegând, astfel, să le descopăr cele mai interesante legende, în ordinea în care le-am descoperit şi cele mai frumoase peisaje şi/ sau tradiții.

Am considerat necesar acest episod pilot pentru a nu exagera dimensiunea primului episod, cel în care în care protagionista va fi nimeni alta decât minunata nimfă Kerkyra. Pardon, insulă …

Motive pentru care m-am săturat să trăiesc în România

Am mulţi prieteni care, atunci când le spun asta, îmi mărturisesc faptul că nu îmi înţeleg înverşunarea pe care o am faţă de locul în care m-am născut. Ei bine, motivul este acesta – M-AM SĂTURAT!

  1. M-am săturat de faptul că, de cele mai multe ori, pe plan mioritic, a fi deştept se confundă cu a fi un hoţ priceput şi un individ care stăpâneşte foarte bine arta disimulării. M-am săturat să aud că, în această ţară, nivelul de deşteptăciune se măsoară în suma de bani furată de la stat sau de la omul de rând;
  2. M-am săturat de faptul că mulţi, profitând de funcţia pe care o deţin, considerându-se, bineînţeles, DEŞTEPŢI, încearcă să te fure cum ştiu ei mai bine. Fie că e vorba de primul om în stat, fie că vorbim despre preşedintele unei asociaţii de locatari, cu toţii au impresia că prin vene le curge un soi de sânge care îi ridică pe o treaptă de la baza căreia noi, “prostimea”, trebuie să îi privim plini de adulaţie şi să ne deschidem portofelele în faţa lor pentru a-şi alege de acolo ce şi cât vor;
  3. M-am săturat de leapşa asta prin care se aruncă vina de la unul la celalalt pentru ca, într-un final, să nu existe niciun vinovat în această ţară sfântă;
  4. M-am săturat ca pe noi să ne preocupe mai mult că vrea Udrea să îşi văruiască celula, decât faptul că, în timpul în care ne canalizăm toată atenţia asupra acestui subiect, oamenii DEŞTEPTI de care vorbeam la început, îşi fac treaba, nederanjaţii fiind de nimeni şi nimic;
  5. M-am săturat de faptul că suntem un popor de oameni pentru care, dacă se întâmplă să crape capra vecinului, e o bucurie mai mare decât dacă oaia noastră dă naştere unor miei;
  6. M-am săturat de “experţi” care scriu în lucrări oficiale că, în România, VULPEA se hrăneşte cu LEMINGI;
  7. M-am săturat să citesc în documente tehnice formulări de genul “Vântul care BÂNTUIE în zonă este crivăţul”, “Principalele specii de plante din zonă sunt traista ciobanului, troscotul, coada şoricelului, volbura, păpădia şi DIFERIŢI SCAIEŢI”, sau “dintre speciile de PĂSĂRI amintim porumbeii, graurii şi ciorile, iar dintre RĂPITOARE uliul porumbac, cucuveaua, şorecarul încălţat”;
  8. M-am săturat să asist la discuţii oficiale în care, printre principalele probleme dezbătute, se numără şi posibilitatea ca O COMUNĂ se află pe teritoriul a DOUĂ ŢĂRI;
  9. M-am săturat să mi se spună că, dacă m-am săturat, să încerc eu să schimb situaţia. M-am săturat să mi se spună că SCHIMBAREA ÎNCEPE CU MINE. Şi, pentru că am crezut în asta încă de când mi s-a spus prima dată, nu de puţine ori am fost ameninţată, sau agresată verbal pentru că mi-am permis să atrag atenţia cuiva pe stradă cu privire la faptul că tocmai i-a căzut un ambalaj din mână, sau că se pregăteşte să arunce punga de chipsuri din care tocmai a terminat de mâncat fi-su în Lacu Roşu! M-am săturat să îi atrag atenţia taximetristului că tocmai ce se pregăteşte să ocolească ruta optimă pentru a ajunge la destinaţie, sau să îi zic domnului de la taraba din piaţă că în cântar mai are ceva în afară de cartofii pe i-am cerut eu. Şi ar mai fi şi altele, dar nu mai insist pe subiect;
  10. M-am săturat de ţara asta, în care singura problemă a sistemului de învăţământ o reprezintă profesorii, iar pentru faptul că odraslele multor părinţi înverşunaţi ştiu să folosească tableta de la 3 ani, dar nu reuşesc să scrie corect, în limba română, nici când ajung pe băncile facultăţii, doar aceştia sunt de vină;
  11. M-am săturat să trăiesc într-o ţară în care încă mai există oameni care consideră un păcat faptul că avem un preşedinte care nu este ortodox şi în care cei “cu frică de Dumnezeu” încarcă buzunarele clericilor pentru a-i ierta Cel de Sus la Judecata de apoi. Şi, dacă tot suntem aici, m-am săturat ca mare parte din oamenii care l-au condamnat pe Ceauşescu pentru averea investită în ridicarea Casei Poporului să cotizeze acum, cu smerenie, la înălţarea “vecinei”- Catedrala Mântuirii Neamului;
  12. M-am săturat până şi de enumerarea motivelor pentru care m-am saturat să trăiesc în această ţară;
  13. În încheiere, vreau să subliniez şi faptul că m-am săturat să fiu întrebată de ce nu plec, dacă sunt atât de nemulţumită de ce mi se oferă aici.

Nu am zis că România este iadul pe pământ şi că în orice altă parte ar fi mai bine. Cum nu am cunoscut şi alte ţări altfel decât în calitate de turist, nu fac niciun fel de comparaţie. Asta nu înseamnă însă că nu accept aşa ceva din partea altora.

În plus, România este o tară superbă, iar mare parte din români sunt oameni deosebiţi, dar M-AM SĂTURAT să o impart cu oameni de calibrul celor pe care i-am amintit mai sus, oameni care, ironic sau nu, se regăsesc acolo unde avem cea mai mare nevoie de indivizi competenţi şi oneşti. Cunosc şi persoane aflate în funcţii de conducere, în sistemul public sau privat, pentru care am toată admiraţia. Dar ce ne facem cu restul? Dacă un buchet de flori nu va aduce primăvara într-o cameră, oare singura opţiune este să părăsim încăperea?

Visez la un paradis, dar unul pentru toți

Pentru că mi-am denumit blogul ”Amintiri, realizări, aspirații și … ceva mai mult” și pentru că partea cu aspirațiile a fost puțin neglijată de-a lungul celor 94 de articole (dintre care 74 publicate, 16 ciorne și 4 private), m-am gândit să îi acord puțină atenție acum, pe final de an 2014. Multe sunt aspirațiile mele. Sunt atâtea, încât nu știu dacă să cred că deţin prea puține, sau îmi doresc eu prea multe. Până mă pun la punct cu acest aspect, trec la subiect (cum românul s-a născut poet, și cum eu m-am născut româncă, rimele au rostul lor).

În ciuda faptului că sunt în plin sezon hibernal, eu tot la mare și plaje însorite visez. Poate acum mai mult ca în alte perioade ale anului, ținând cont de ceea ce indică mercurul din termometre (a se citi ecranul telefonului mobil).

După cum spuneam, mare, plajă, soare. Mi se pare că visez prea mult și mă bucur prea puțin de aceste elemente. Tocmai de aceea, as putea scrie câteva articole despre locurile frumoase în care m-am întâlnit cu acestea, însă nu mi-ar ajunge volume întregi de cărți să relatez toate colțurile lumii la care mă gândesc și la care, uneori în taină, alteori ”în gura mare”, sper că voi ajunge.

Scopul prezentului articol a fost, inițial, acela de a aduna laolaltă câteva din locurile care se înscriu în tiparul idealului meu de paradis. Și, pentru a nu posta doar o serie de poze clasice cu apa turcoaz, plajă albă și palmieri, m-am gândit să le dau un nume, respectiv să le și poziționez pe hartă. Ulterior, am deviat puțin de la subiect și am făcut din el un alt scop, lăsându-l pe cel dintâi pentru articolul următor.

10603383_822296467790957_2225220388740806200_n

Am pornit de la ideea că toată lumea și-a exprimat dorința de a vizita paradisuri precum Seychelles, Maldive, Hawaii, Cuba, Mexic, Republica Dominicană, Mauritius etc. Din acest motiv, chiar dacă aceste locații sunt, cu certitudine, pe locurile cele fruntașe în lista mea de aspirații, m-am hotărât să îmi aleg destinațiile de visat pentru acest articol, cu ajutorul … veți râde, dar m-am hotărât să fac asta cu ajutorul Google Earth. De ce? Pentru că … e simplu … imi place paradisul oferit de mări/ oceane, plaje, palmieri și mult soare. Mi-ar plăcea însă, în aceeași măsură, să mă bucur de el odată cu posesorii de drept  al acestuia, și nu prin ospitalitatea unui hotel de 5 stele care, pentru sejurul meu de neuitat, atât din punct de vedere al peisajului, cât și al costurilor, priveză localnicii de bogățiile zonei. Bogățiile acelea naturale, de care poate că niște străbunici de-ai lor au fost mai norocoși, trăind pe acele meleaguri înainte ca marii miliardari ai lumii să își însușească fiecare bucățică de plajă, trasând, ca niște Dumnezei, granițe după granițe, în interiorul unor altor granițe.

 Nu vreau să fiu „hateriță” și nu scriu asta din invidie, insă nu mi se pare corectă abordarea marilor companii hoteliere. Să plătesc 100 euro pentru a sta o zi la o plajă în care nici apa nu este schimbată zilnic de ei, nici nisipul sau palmierii nu sunt aduși acolo cu basculanta, iar soarele nu strălucește doar dacă îl alimentează la o sursă de curent, mi se pare total nedrept. Nedrept pentru mine, ca potențial turist și de-a dreptul crud pentru mulți dintre localnici, pentru care cei 100 euro reprezintă chiar și venitul lunar. Cine încă mai crede că planeta aceasta este a tuturor celor 7 miliarde de locuitori, este un visător incurabil. E limpede că nu mai e de mult a noastră. Aceasta a fost împărțită de oamenii aceia puțini și cu bani multi și care ne mai lasă să credem că încă mai avem un cuvânt de spus. Și noi intrăm în jocul lor, la fel ca un copil care a descoperit că Moș Crăciun nu există, dare care se preface că nu bănuiește nimic doar pentru a beneficia de cadourile cumpărate și ascunse cu pricepere de părinți cu câteva zile înainte de a ajunge sub brad.

Închidem ochii când luăm un sejur în Cancun. De fapt, deschidem ochii doar la ce ne arată agenția de turism, la pozele acelea care ne aruncă direct pe tărâmul visurilor și în care vedem bogăție și rafinament, amândouă fără margini. Dar … ce ne facem cu efectul pe care modul acesta de turism practicat îl are asupra locuitorilor? Nu vreau să fiu un fel de lup moralist, dar … oare se cade să citim și astfel de articole, înainte de a vizita o destinație exotică?

Ar fi minunat să vizitez Mauritius, însă nu ar fi cumva nedrept să pot face eu asta, să mă bucur de toate plajele acelea de vis, venind de la mii de kilometri distanță, iar cei care au fost acolo și înaintea mea, și a lanțului hotelier care m-a găzduit, să nu poată face asta foarte ușor? Mă gândesc doar la ce impact ar avea îngrădirea tuturor pădurilor din România. Să le știi acolo, aproape de tine, să le vezi ”silueta”, să le simți mirosul, dar să nu poți să te plimbi prin ele, să nu poți să te bucuri de ce au de oferit (sau să faci un grătărel la marginea acestora, că și ăsta-i sfânt și e strâns legat de zona forestieră, în tradiția românească).

Dacă mi s-ar da de ales (Doamne ajuta!) între un paradis cunoscut, să zicem Maldive, și unul similar (în ceea ce privește latura naturală), însă total necunoscut marilor amatori de locații exotice (nu pot să dau nume, după cum am spus, este total necunoscut – chiar și pentru mine), l-aș alege pe al doilea. De ce? Simplu. Pentru că prefer să petrec câteva zile într-un loc cu adevărat sălbatic. Și natural. Prefer să dorm, în lipsă de alte spații de cazare, într-un cort, pe plajă, sau chiar și la locuitorii satului localizat la doi pași de plaja aceea paradisiacă la care am visat mereu. Știți voi, așa cum mergem și în România low-budget  și ne cazăm, în Mangalia, la o casă aproape bătrânească și cu baie în curte. Prefer să mă pot bucura de libertatea pe care mi-o oferă locul, și nu de cea pe care mi-o acordă hotelul la care sunt cazată.

Îmi place naturalețea mai mult decât improvizația. Când merg undeva, caut nu doar frumusețea locurilor, ci și a oamenilor. Nimic nu se compară cu momentul acela în care am ocazia de a fi spectator la modul în care oamenii locului pe care îl vizitez își desfășoară activitatea. Îmi place să mă pierd pe străzi în care rezidenții parcă se sperie de figuri necunoscute care apar de nicăieri. Îmi place să ajung în zone pe care mulți turiști le ignoră, fără a le acorda în prealabil nici măcar o șansă. Îmi place să trag cu urechea la bărfele din cartierele rezidențiale și să trag cu ochiul la modul în care un localnic curăță cu îndeletnicire un fruct despre care eu nici nu am știut că există până atunci. Îmi place să mă infiltrez în mulțimea adunată în centrul unei localități pentru o sărbătoare locală și tare mult mă bucură când un localnic este atât de minunat încât îmi explică și mie câte ceva din ceea ce fac ei acolo. Îmi place să vad cum toate acestea se desfăoară natural, nu regizat, doar pentru a ferici turiștii și așa fericiți că au ajuns până în acel loc. Prefer simplitatea și sinceritatea localnicilor, în detrimentul luxului și a rafinamentului din interiorul unui complex hotelier, în care poate singurele elemente naturale sunt priveliștile de la balconul camerei (și aici iau în calcul inclusiv componenta umană).

Dau un mic exemplu. Mi-am petrecut ultimele 3 concedii de vară în Grecia – o țară pe care o ador. Cu toate acestea, nu am fost niciodată, în ciuda ofertelor aproape de nerefuzat, la o așa-zisă ”Greek night”. De ce? Tocmai din acele motive menționate anterior. Am asistat însă, cu plăcere, la o sărbătoare plină de culoare, muzică și … souvlaki, care a avut loc pe străzile și în curtea bisericii din localitatea în care am stat.

Cu speranța că exemplele mele vor depăși, în curând, granițele acestui continent, închei pledoaria și las loc somnului, după care unui articol în care să reiau scopul inițial al acestuia.

Doblin: the freakin’ city of music!

Am mai spus-o și mă repet. Și o să mă mai repet ori de câte ori voi considera că este necesar: Sunt înconjurată de cei mai tari oameni. Și, acești oameni tari, mai sunt și plini de idei. Toate inspirate. Prin urmare, de ziua mea, o parte din acești oameni minunați și inspirați, mi-au făcut un cadou, pe cât de neașteptat, pe atât de mulat pe micile bucurii ale sufletului meu. Este vorba, bineînțeles, de o oportunitate de călătorie. E clar, sunt  oarecum ușor de citit. Ulterior, am auzit (nu zic sursa, nu vă faceți că o știți) că, pe locul II în topul cadourilor, erau niște cursuri de japoneza. Cum pisică am, e clar de ce au ajuns aceste 2 variante în finală.

Revenim la locul I. Super locul I. Chiar dacă, inițial, aveam de gând să îmi ”deschid” cadoul undeva, poate chiar spre primăvară, picioarele mele neliniștite m-au adus, o lună și jumătate mai târziu, față-n față cu … acesta.

Vineri, 14.11.2014. Am fugit de la birou spre aeroport. Eram singură, însă urma să mă bucur de cadoul primit, în compania unui grup foarte fain, ai cărui membri îmi sunt tare dragi. Generic, îi voi numi ”franceJii”, cu toate ca fetele sunt românce veritabile, cu drept si dorință de vot). Călătoria cu avionul a fost, ca niciodată, presărată cu fel de fel de evenimente. Nu a fost întocmai de lepădat momentul în care, trezindu-mă dintr-un somn care mă furase cu (probabil) câteva sute de km în spate, am văzut un însoțitor de bord cu butelia de oxigen în mână și pe încă alți câtiva pasageri/ membri ai echipajului adunați, ciorchine, în dreptul unui scaun! Dar m-am linistit singură, înainte să o facă tubul de oxigen și ciorchinele de oameni.

În cele din urmă,  am ajuns în Duuublin, pentru că acolo m-au purtat picioarele. Gașca de franceJi era deja în aeroport și, după tradiționalele pupături, îmbrățișări și chițăieli (în special dintre mine și Magdu Ana), am pornit spre casa noastră iralendeză. După ce am încercat toate locurile care semănau a ceea ce ni s-a spus că adăpostește cheia de acces în casă și după ce ne-au încercat și pe noi toate emoțiile, am reușit să pășim în interior. O casă interesantă. Veche, plină de fotografii cu membrii familiei, în bucătărie mirosea a foc de sobă și avea usă pentru pisici.

Prima noapte am petrecut-o bătrânește, cu treburi casnice, încercând să incălzim atât încăperea, cât și apa, însă a doua zi de dimineață, după ce Geo a făcut o super cafea (cu ajutorul youtube, desigur), iar Magdu Ana a preparat o super omletă, ne-am intrat în rol, plecând întru a descoperi orașul. Nu mică ne-a fost mirarea când, pe aceeași stradă, la interval de câteva intersecții, am văzut 2 magazine cu produse românești.

IMG_8338Ideea este următoarea: Dublin este un oraș genial. Am spus-o de câteva ori și am gândit-o chiar de și mai multe ori: dacă aș putea lua acest oraș și l-aș așeza pe malul Mediteranei ar fi fost, cu siguranță, locul în care mi-ar plăcea să trăiesc. Micile mele obsesii, precum marea, canalele, casele din cărămidă și foarte colorate, cu toate se aflau acolo. Cum să nu îl adori?

Și încă nu am amintit de muzică. Ah, orașul acesta chiar este, așa cum scrie și în titlul postului, ”the freakin city of music”. Și nu orice fel de muzică. Din aia bună și foarte bună.

IMG_7964Ne era greu să ne decidem dacă e mai bine să intrăm într-un pub și să ascultăm muzica live de acolo, sau să stăm pe la colțuri, mai mari sau mai mici de stradă, și să ascultăm alta muzică live și bună. Nu, nu bună, ci genială. Momentele acelea în care te pierzi în acorduri de Pink Floyd în mijlocul unei mulțimi adunate în jurul unor oameni atât de talentați încât te întrebi de ce cântă acolo și nu pe cele mai mari scene ale lumii… Acele momente pot fi atât de ”la ordinea zilei”, încât ajungi să te întrebi dacă există vreun irlandez afon (și treaz după lăsatul serii, dar asta e alta treabă), sau dacă toți oamenii talentați din lume au venit să cânte pe străzile din Dublin.

Este limpede că acest oraș este unul preferat al amatorilor de petrecere, bere multă (dar nu neapărat ieftină – cam 6 euro o bere la halbă) și voie bună. Nu se poate să nu vorbesc despre Dublin și să nu amintesc de celebrul Temple Bar care, de fapt, a dat și numele zonei centrale a orașului. Este, într-adevăr, o atmosferă foarte primitoare în interiorul acestui pub. Îi primește în interiorul său pe toți. Ba chiar, pe unii uită să îi mai trimită acasă și își plimbă trupurile pe acolo într-un mod în care, dacă ești la distanță de ei îți vine să râzi, iar dacă ești în ”aria acestora de acoperire”, nu știi cum să fugi din calea lor.

10394080_894146250605978_1905263557803478543_ntbDupă cum spuneam mai sus, calendaristic, era jumatatea lunii noiembrie. Spun calendaristic, deoarece intr-o singură zi, puteai simți toate cele 4 anotimpuri în acea urbe. Toamna era în frunzele copacilor, iarnă pe străzile împodobite pentru Crăciun și în magazinele de jucării (Magdu Ana a făcut o obsesie pentru unul dintre acestea. Deh, era Disney, nu o putem condamna). Primăvara … primăvara era și ea prezentă. Culmea, în același loc cu toamna: în copaci. Nu mică ne-a fost surpiza de a vedea cel puțin 2 anotimpuri în câțiva cireși din centrul orașului. Frunze arămii și flori albe și discrete. Cât despre vară … aceasta parcă nu se mai desprindea de irlandezele (nu discriminez, o parte cred că eram și din Marea Britanie) care ne-au șocat cu ținutele lor purtate, de obicei, vara, pe malul mării. Bine, excludem sandalele cu tocuri de 15 cm. Pe acelea cred că îți este imposibil să le porți și pe străzile cu piatră cubică din Dublin, ce să mai vorbim de o plajă cu nisip. În condițiile în care noi, cei care ne consideram oameni normali, mai adăugam o bluziță între cea pe care doream să o purtăm în pub și haina de iarnă, acele temerare (nu le pot spune doar domnișoare, ținând cont că păreau să aibă toate vârstele – și împreună, și separat) țopăiau și alergau pe străzile din centrul orașului în sandale, tricou (cel mult), fustă scurtă. Mă rog, citând din versuri celebre și total pe (ne)înțelesul meu, ”se-mbrăcau la rochiță și sanda” pentru că, spre deosebire de artista noastră care le cântă, se pare că și toamna asta a fost a lor. Nu doar vara.

flori iarnaAh, atât de multe de spus despre acest oraș. Cei care mă cunosc, știu că marea este una dintre marile mele obsesii (interesant joc de cuvinte). Trebuie să fiu sinceră și să recunosc că unul din motivele pentru care am ales Dublin pentru această călătorie, a fost reprezentat de localizarea acestuia pe malul mării. De aceea, am stat ca pe ace până în momentul în care s-a petrecut întâlnirea. Ca să fac o analogie, fără a intra prea mult în cel de-al doilea subiect însă, acest moment s-a petrecut în aceeași zi în care Ponta a pierdut președenția. Știu, e normal să spun cine a căștigat-o, însă pentru mine personal acesta este marele căștig din situația respectivă. O să mai continui puțin pe acest subiect deoarece, în drum spre mare (eram singură, nu vorbeam cu nimeni, aveam în mână doar aparatul foto), nu foarte aproape de ambasada României, m-am intersectat cu un cuplu. Nu au fost singurele persoane cu care m-am întâlnit pe străzile acelea, însă niciuna nu m-a mai întrebat, în română, ”E lume multă la Ambasadă?”. Trebuie să recunosc, nu mică mi-a fost mirarea când partea masculină a cuplului și-a dat seama că sunt româncă. Nu știu de când se uitau la mine, însă mă gândesc că, în cazul în care nu erau capabili să îmi asculte gândurile, poate singurul obicei care m-ar fi dat de gol era faptul că mă uitam în partea opusă a sensului în momentul în care traversam o stradă. Dar, chiar și așa … nu e ca și cum acesta ar fi doar ”păcatul” românilor. Pentru mine a rămas o adevărată enigmă acea întâmplare și, ținând cont de faptul că nu sunt cea mai patrioată persoană din lume, nu știu dacă să mă bucure sau nu faptul că, pentru unii, e limpede sub ce drapel m-am născut.

În cele din urmă, după ce am mai descoperit străzi frumoase, încărcate de toamnă și cărămidă, am ajuns la EA. La mare. Din păcate, când am ajuns acolo, nu prea era acasa. Adică da, mirosul, pescărușii, cu toții erau prezenți însă, în locul apei, erau mai degrabă alge și noroi.

mare1 Dar le-am primit și pe ele cu plăcere. În fond, făceau parte din mare și mă așteptam ca aceasta să nu fie chiar ca celelalte pe care le mai văzusem. Puține sunt lucrurile care îmi plac mai mult decât să am parte de câteva clipe de liniște, singurătate și libertate de gândire undeva, pe malul unui astfel de loc. 10600562_894143550606248_2474502482235118574_n Nu m-am speriat și nici nu m-am lăsat intimidată de aparenta lipsă de ospitalitate a doamnei mări. Cu ajutorul unei hărți, am aflat faptul că, în apropierea zonei în care mă aflam, era o arie naturală protejată. Nu m-am putut abține. Environmentalistul din mine a pornit într-acolo. Și bine a procedat, deoarece, nu de parte, marea mă aștepta. Încă puțin timidă, însă era acolo. Aria protejată nu m-a impresionat foarte mult. Cel puțin, nu prin complexitatea elementelor de biodiversitate protejate în interiorul acesteia. Mai mult, parcă m-a impresionat localizarea acesteia lână, probabil cei mai mari poluatori din  zona orașului, respectiv fabrica de ciment și CET.ul.

10013926_894143487272921_3543853268481632099_n

10360188_894143210606282_7835307469202904155_n

Dacă ar fi după mine, aș vorbi pagini întregi despre acel moment, însă postul acesta este despre Dublin, iar Dublin nu înseamnă neapărat mare. De altfel, sunt convinsă că sunt mulți turiști care nu văd marea decât în drumul lor spre Castelul Malahide.

10628212_894143737272896_4150784301105287949_n 10711129_894143850606218_503561158608384952_nBineînțeles, nu ne-am dezis și am pornit și noi, chiar a doua zi, spre acel castel, prilej cu care m-am reîntâlnit cu marea. De data aceasta era mult mai frumoasă și … prezentă. Castelul a fost frumos, însă și drumul până la el m-a impresionat. Atunci am simțit cu adevărat că sunt în Irlanda. Vântul, care se forța parcă să ne arunce de la etajul autobuzului pe jumătate ”dezbrăcat”, în ciuda faptului că ne încăpățânam să capturăm (cel puțin în poză), fiecare metru pe care îl parcurgeam, marea albastră mărginită de verdele pajiștilor, arhitectura caselor, cu toate m-au făcut să realizez în cel colț al continentului mă aflam.

Castelul era mai degrabă o casă mai mare. Tipic irlandeză, nimic de zis, cu o grădină impresionant de mare și cu un gazon incredibil de bine tăiat (cel puțin interesantă trebuie să fie meseria celui/ celor care trebuie să îl întrețină).  Multe povești ne-a spus carismaticul ghid pe toată durata vizitei, însă trebuie să recunosc faptul că una mi-a rămas în minte în special. După cum se tot spune, multe dintre castelel irlandeze sunt bântuite de fantome. Ei bine, eu am fost atât de norocoasă, încât am fost într-unul bântuit nu de una, ci de 4. Trebuie să recunosc însă că bufonul Puck mi-a fost cel mai drag. Dacă vizitați castelul, să știți că vă veți împrieteni și voi cu el. Se recomandă printr-un ușor suierat la urechea voastră. Cum să nu-l iubești?

castelCastelul se află într-o zonă care, în trecut, a fost preferată de vikingi, ca urmare a deschiderii la mare. În prezent, am citit că ar fi preferată de ”lumea bună” din Dublin. Și … pe bună dreptate. E o zonă foarte faină.

malaTrebuie să mărturisesc că am senzația că, în ciuda faptului că am scris mult, acest post nu este întocmai potrivit pentru seria de ”Scrieri în oglindă” pe care am inițiat-o cu Magdu Ana și din care ar trebui să facă parte. Voi trece însă peste această senzație și îl voi publica, deoarece sunt tare curioasă de ce a scris ea.

Concluzia acestor zile petrecute acolo a fost faptul că un loc frumos, în compania unor oameni frumosi, se poate transforma într-un loc minunat. Și, de asemena, dacă îți deschizi inima și ochii în fața unui loc, vei vedea doar partea bună a lucrurilor. O mare fără apă, o stradă fără prea multe lumini, o formație necunoscută, însă plină de oameni talenați, un râu destul de antropizat, însă minunat prin reflexia clădirilor din jur, o casă veche și ușor friguroasă, însă un loc minunat de locuit pentru câteva zile … cu toate pot lăsa în urmă amintiri de neuitat și de neprețuit. Și, pentru toate aceste amintiri sunt datoare, în primul și primul rând vouă, celor care mi-ați oferit acel minunat cadou și vouă, celor care, pe lângă cadou, mi-ați oferit și compania voastră. Vă mulțumesc și va îmbrățișez cu drag. Momentan nu pot altfel decât platonic.🙂

Magdu Ana, tu ce ai de spus? Salveză tu seria cu articolul tău mult mai reușit.

1 2 3 4 5 7g