Cuba – not an ordinary place (Ep. 1)

Shall I write it in English? Shall I leave this crazy thought apart and use the only language I am able to actually communicate without (hopefully) too many stupid grammar constructions?

Well … this is what I was struggling with before starting this article. In the end, I’ve decided to risk a bit and kindly ask the skilled English speakers to excuse my poor vocabulary. What’s important is what I am talking about and not how I do this.

Who doesn’t like traveling? Who doesn’t love those extremely relaxing days away from the everyday routine? I know, you raised your hand, and you, and even you, the workaholic one. As someone was singing: I’m only human after all. My story is not different than yours, but part of my thoughts I dare to say that is. I love traveling and sometimes I feel that, without it, my life will so much different. And definitely not in a positive way. I still consider myself a beginner in the art of traveling, but I’ve made a promise to myself to become a specialist. The more I visit, the more I think this is the perfect job for me. 🙂

Which is your favorite country? Mine is each and everyone I visit. When I’m in France, I love France the most, when I am in Ireland, I love this country, when I am in Greece, I love Greece (well, that’s not totally true – I will always love Greece). But a special place in my heart is now occupied by Cuba.

This year I booked a 15 days vacation to Cuba. I don’t want to blow things out of proportion and say that visiting Cuba was one of my biggest dreams, but I would definitely not exaggerate by saying that going back there is on top in my To do list. You can read hundreds and hundreds of books, blogs and talk to lots of people who went there, but nothing can make you understand how Cuba is really like unless you visit it by yourself.

What can you do in Cuba for 15 days? Most of the itineraries are pretty much the same: Havana, Vinales, Cienfuegos, Trinidad, Varadero. If you spend a little more time, you can even go to Santiago de Cuba.

15 days, a gross distance of 1500 km by car and countless on foot, and my itinerary was like that:

  1. Havana – 5 nights (including 1 day trip to Vinales);
  2. Cienfuegos – 1 night (including 1 trip to El Nicho);
  3. Playa Larga – 2 nights (Bay of Pigs);
  4. Trinidad – 2 nights;
  5. Varadero – 5 nights.


The time I’ve spent in this beautiful piece of Earth was insufficient to get bored of, but enough to taste & feel the real Cuban flavor. I did not book hotel rooms in resorts, not even in Varadero. The whole itinerary was made via AirBnb + one recommendation (only Casas Particulares) and I couldn’t be happier with this decision (Since I did not travel alone, but as a group of 4, sometimes I will use the plural).

  1. Havana

What can you do for 5 days in Havana? If you are a crazy traveler like myself, try not to get bent out of shape when you will understand that the capital of Cuba is not only about El Malecon, Plaza de la Revolucion, Hotel Nacional, mojito or old pink cars. Havana is much more than that. Havana is about history, is about humans, it’s about surprises at each and every corner.

When you travel to Havana, make sure you book accommodation in Habana Vieja. That’s the capital’s old neighborhood. Here is where you’ll find simultaneously the history and the present. Here is where you’ll understand how much this city’s residents used to have and how little they have left. We booked an apartment on Concordia Street, close to the nightlife and Malecon but still in the heart of the residential area.

We randomly booked via AirBnB Casa Concordia, and I dare to say it was a perfect choice. Maria, the host, and Jesus, the owner, were amazing. We felt like part of a big family immediately and they helped us every time we had a problem. And trust me, we really had some. For 5 CUC (5 $)/ person, Maria prepared us breakfast as well. She was also the one who found us a ride to our next destination. My Spanish vocabulary was too poor to tell her how much we appreciated her support. Thank God for those non-verbal international languages, like chocolate. 🙂

I learned that old traditional Cuban houses are not equipped with glazing, only when I woke up early in the morning and I felt like my bed was in the middle of the street and at least 2 or 3 tanks passed by. When the balcony doors opened, it was clear – there was a crazy world outside. A colorful crazy Cuban world, which made me forget in a second the long and hard way from Bucharest to Havana. But, as you know, a picture is worth 1000 words.

My recommendation is to try not to be that kind of a tourist who runs from a place to another, just to check the attractions on the list he made during the online research. Do something at the drop of a hat. At least for one day. Just get lost on the streets and try to be part of the journey. There are few feelings that can compete with the enthusiasm I have when I discover unexpected beautiful places.

Această prezentare necesită JavaScript.

And, if you meet some nice Cuban people who offer to show you around, give them a chance. There is a high possibility to try to get some money from you, but if you’d like to know how people really live in there, hearing something straight from the horse’s mouth could help a lot. We met two people while we were hiding from the rain in the Capilla La Inmaculada church. Maybe it worth to mention that we somehow guessed their intention, but still decided to follow them. Coming from a country where the communism is not just a story you learn about within the history classes, but used to be a cruel reality, there are little things that can surprise you, even in Cuba. Now, I guess it’s a classic scenario: They asked us where are we from, when we arrived in Cuba and then told us how lucky we are for being in Havana in exactly that day when they have like a festival and the Government allow citizen to sell at 50% discount all the real Cuban products (cigars, rum) and keep all the money. They call it „Support Cuban people”. And, if you plan to visit the country, prepare yourself, because you will hear this a lot.

Long story short, they led us to a classic bar (which looked a lot like our bars back in the C era) and they told us, once again, how lucky we are to discover in our first day in Cuba the new Cuban cocktail. Mojito? Cuba Libre? All a joke. The new hit was now NEGRON. Of course, we had our doubts, but 3 out of 4 ordered this drink, just to be polite. If you ask me which is the difference between Negron and Cuba Libre, then I am not your man. For me, it’s the same – rum and coke. The stories we heard from them, I don’t know if they were entirely true, but they made my heart melt. For sure their low budget and lack of food were not a lie. As I said before, my country also met this political system. Fortunately, I was too small to realize its effects, but my parents and my family really experienced it. Taking the food away from people is something I cannot relate with. And I eat to live and not live to eat. I laughed and I cried. This is how I started my vacation in Cuba.

Această prezentare necesită JavaScript.

As I said, we knew which way the wind was blowing and, at the end of this journey, we got exactly at the point we thought we will. They asked us to follow them to some friends of them who are working at Cohiba factory and, thanks to the festival I mentioned before, he is able to sell us real Cohiba cigars at a great price. The thing was that they had 2 big problems with us:

  1. We are from Romania, and we are used not to trust people when they tell us: I have a great deal for you;
  2. We were already trained by our host not to do business with random people on the street.

Of course, the price was great for Europe or other places, but for Cuba, it was 3 times higher. Even if I cried inside myself, I could not pay as much as I paid for my accommodation for the 15 days in there on a pack of cigars which I don’t even smoke or understand their value.

Moving forward (actually, I am still thinking about them), Havana is a real masterpiece. You will discover the awesome University Campus when you least expect it…

… and when you finally get to El Malecon or Place de la Revolucion, you actually start to place yourself on the map and realize how far away from home you are.

Această prezentare necesită JavaScript.

Well, traveling to a new place brings you face to face with local food as well, and Havana has so much more to offer, but all these in the next episode…


O insulă cât o țară (II)

[…] La școală, notele care mă înebuneau de fiecare dată erau 7 și 8. Cel mai mare coșmar al meu era să primesc o notă între 7:00 și 8,99. Când, la un examen important, am obținut 8,98, m-am simțit atât de mizerabil, încât aș fi fost în stare să cerșesc compansiunea celor care îl picaseră.

Nu același lucru îl pot spune și despre locurile 8 și 7 din lista colțrilor din Creta care m-au cucerit definitiv și irevocabil. Daca locul 8 a fost ocupat de cel mai hippie loc al insulei, Matala (vezi articolul anterior aici), acum trebuie să mă decid asupra locului 7…

După cum spuneam, nu credeam că, prin întâlnirea mea cu insula zeilor, Creta, Grecia avea să mă mai cucerească încă o dată. Dar să revin la clasamentul meu, încropit cu greu …. nu pentru că mi-a fost dificil să găsesc 10 locuri fascinante pe această insulă, ci pentru că mi-a fost aproape imposibil să stabilesc o ierarhie între ele. în afară de locul 1. Locul 1 este incontestabil.

7. Hersonissos

O stațiune caracteristică litoralului grecesc (caracteristică, pentru că banală sună prea urât). Nici nu cobori bine din autobuzul care te aduce de la aeroport și deja pui ochii pe 3 tricouri cu I ❤ Crete, 5 tipuri de papuci de plajă, saltele, prosoape de plajă și nenumărate suveniruri (80% made in China), cu ajutorul cărora poți să duci câte puțin din concediul tău acasă. Îndreptându-te spre mare, chinezăriile de pe strada principală ajung să fie înlocuite de arome culinare, ademenindu-te din tavernele înșirate, una după alta, de-alungul  Mării Egee.

Singurul moment în care m-am bucurat de apele mării și de plaja din această localitate, a fost prima zi. Nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că altfel, nu aș fi reușit să fac un top 10 în doar o săptămână cretană (Apropo, VV.ule, aceste fotografii au fost făcute atunci când am aflat că Mirunica a considerat că e momentul să ia viața în piept! 🙂 )

Puțin mai sus, prea departe, dacă privești din perspectiva dependenței mele de mare, se întinde supriza Hersonissos-ului. Satul vechi, ferit de haosul generat de turiștii uneori prea entuziasmați, te introduce în viața tihnită a cretanului obișnuit. Nu știi când depășești limita dintre o tavernă de colț de stradă și terasa unei case. Poți avea surpriza ca, admirând peisajul pitoresc, să te trezești față în față cu o bunicuță care curăță cartofi. Tu ai putea să juri că o face în mijlocul străzii, însă dumneai te poate alunga cu bastonul de lângă scăunel, nemulțumită fiind că i-ai intrat în curte.

Satul acesta este minunat. M-a fascinat de la prima vedere, iar cina luată la una dintre tavernele din piața centrală (κεντρική πλατεία), a fost poate cea mai frumoasă experiență culinară din tot sejurul.


6. Ierapetra

Ei bine, geograful din mine a pus ochii pe acest oraș fără să îl intereseze nimic altceva in afară de faptul că este cel mai sudic oraș al Europei. Asta e! Recunosc că nu m-a interesat nici faptul că istoria asociază acest oraș cu micul mare împărat Napoleon și nici faptul că este unul dintre cele mai frecventate orașe de către tinerii care aleg Creta ca destinație de vacanță. NU! Pe mine m-a interesat, după cum ziceam, că este cel mai sudic oraș al Europei și că este scăldat de Marea Libiei, care desparte frumoasa insulă de continentul african. Apropierea de Africa face ca acest oraș să aibă parte de temperaturi ridicate tot timpul anului, rareori scăzând sub 15 grade. Ei bine, aici recunosc că poate doar geografii îmi pot înțelege entuziasmul! 🙂

Pe cât de negru era nisipul plajelor, pe atât de alb se arăta orașul. Un alb care, în mod normal, te ajută să faci față temperaturilor ridicate dar care, în ziua aceea, m-a făcut să mă simt asemeni unui păstrăv aruncat pe un pat de sare, aflat deasupra unui foc incins. Aș fi fugit, dar știam că nu am unde. În același timp eu, față de păstrăvul cu care mă compar, aveam toate motivele să rezist. Orașul vechi este foarte frumos prin simplitatea clădirilor sale, de unde ies în evidență, din când în când, lăcașele de cult.

Alb, alb, dar să nu rămâneți cu senzația că cel mai sudic oraș al Europei nu are nicun pic de culoare …


O insulă cât o țară

Anul trecut, părăsind Grecia, aveam în cap doar gândul că, în câteva sute de zile (nu mai mult de 350, speram eu), urma să revin în țara aceea care m-a cucerit de la prima vedere, în urmă cu câțiva ani.

Anul acesta, după aproape 350 de zile, ne-am îmbarcat într-un charter cu destinația Heraklion. Heraklion este, desigur, capitala celei mai mari insule grecești – Creta. Mi-am dorit mult timp să ajung acolo. Prin urmare, știam câte ceva despre acea bucată de pământ, aflată la marginea Europei. Mă așteptam să mă surprindă, dar nu credeam că, prin prisma ei, Grecia avea să mă mai cucerească ÎNCĂ O DATĂ.

Am denumit articolul O insulă cât o țară. Cu o suprafață de peste 8000 m2, o lungime a linei de coastă aproximativ egală cu cea a Dunării (malul stâng) pe teritoriul României și un relief ce se desfășoară între 0 și 2400 m, poti spera ca acest loc să te facă să vibrezi la orice pas.

Cineva, vorbind despre Creta, i-a atribuit denumirea de Mica Grecie. Spunea că, prin complexitatea acesteia, vizitând-o ajungi să descoperi mare parte din comorile ţării. Prin urmare, este lesne de înţeles că nu poţi descoperi Creta într-o singură săptămână …

… mai puțin în cazul în care mă aveți pe mine ca și partener de călătorie. Atunci sunt șanse mari să vă depăşiţi toate aşteptările şi să ajungeţi din concediu de odihnă direct în concediu medical, pentru recuperare, dar un lucru e cert – nu plecaţi de acolo cu tolba goală de amintiri.

Intrând în amănunt, pot aprecia, cu îndeajuns de multă mulțumire, că am parcurs în interiorul insulei peste 1500 km, într-un fâșneț Fiat Panda, închiriat de la această agenție, cu sediul în Heraklion, contra sumei de aproxmativ 300 euro/6 zile.

Aventura noastră a început în cunoscuta stațiune Hersonissos, aflată la mai puțin de 25 km est față de capitala insulei.

In săptămâna ce a urmat, micuța italiancă ne-a făcut cunoștință cu atât de multe comori, aflate în atât de multe zone ale insulei, încât oricine a călătorit acolo pentru mai mult de 3 săptămâni ar zice că nu e posibil sa parcurgi atât de mulți km în atât de puțin timp. Dar pentru că eu am fost parte direct implicată în aventură, am reușit, iar acum pot face un top 10 al locurilor care m-au impresionat cel mai mult în Creta!


10. Heraklion 

Capitala este cel mai mare, însă nu și cel mai frumos oraș de pe insulă. Cu un trafic haotic, un relief asimetric generat de o diferență de nivel de peste 100 metri, orașul îți poate da bătăi de cap. Dincolo de asta, anumite părți din Heraklion te pot cuceri prin arhitectura variată.


În zona portuară, iese în evidență stilul venețian. Fortăreața „Koules te îndepărtează de oraș, ducându-te într-un loc dominat de valuri uriașe, care se sparg zgomotos de zidurile cetății. Pentru 2 euro, ai posibilitatea să explorezi fortăreața și să admiri atât artefacte ce atestă vechimea așezării, cât și orașul de la înălțime.




Istoria nu a fost niciodată punctul meu forte. Istoria combinată cu mitologia în schimb, are un farmec aparte, care mă atrage. E ca un roman scris de Haruki Murakami. Limita dintre realitate și ficțiune e atât de fină, iar personajele sunt atât de bine definite, încât mergi pe firul narațiunii, fără să pui la îndoială nimic din ceea ce îți povestește autorul. (Slavă Domnului că Octavian Paler nu mai poate afla despre această comparație. Altfel, ar fi fost tare supărat pentru că odiletantă a avut curajul de a compara istoria și mitologia greacă cu un roman al lui Murakami).

… la 5 – 6 km distanță față de Heraklion, ai posibilitatea să lași  în urmă haosul orașului și să te pierzi printre ruinele Palatului Knossos. Acesta reprezintă unul dintre cele mai  importante situri arheologice ale Epocii Bronzului. Totodată, este si unul dintre cele mai importante centre politice, culturale si ceremoniale ale dinastiei minoice.

Printre selfie stick-uri, DSLR-uri și ultimele generații de mirrorless-uri, ruinele din Knossos imi apareau uneori asemeni unei glume bune. Nu mai înțelegeam nimic. Aveam impresia că ghizii încercau să mă ajute, aruncându-mi în față fel de fel de relatări demne de luat în seamă însă, în condițiile în care franceza îmi era mai străină decât aș fi crezut, japoneza încredbil de grea, iar greaca puțin peste capacitatea ta de înțelegere, nu puteam percepe mai mult decât energia locului.

În cele din urmă, am înțeles: Grecia te poate cuceri chiar dacă valurile mării nu îți încântă auzul, chiar dacă nisipul fin al plajei nu îți dezmiardă tălpile picioarelor, iar souvlaki-ul cel proaspăt nu îți stârnește pofta de mâncare prin simpla sa existență.



La aproximativ 100 km SV de Hersonissos, ai posibilitatea să descoperi un alt loc aparte. Dacă vrei să descoperi locuri noi și interesante dar, în același timp, nu te poți dezlipi de mare, soare și nisip, atunci este o alegere bună să pui Matala pe lista locurilor de vizitat.

Matala este poate singurul loc vizitat în Creta, despre care nu m-am documentat. Am aflat unde se află pe hartă dimineața, cât am deschis waze-ul. A fost locul acela pe care l-am lăsat să mă surprindă. Tot ceea ce știam despre Matala era că, undeva prin anii 1960, dintr-un sat de pescari a devenit locul preferat al hipioților, acei oameni aspru condamnați de reprezentații Bisericii și ai Armatei.

Dar ceea ce nu știam era că acolo urma să dau și peste o serie de elemente care datează încă din Neolitic. Un deal îți arată faptul că, înainte de pescari și hipioți, au fost și alte categorii de locuitori în acea mică așezare care se desfășoara în jurul golfului cu același nume. O serie de peșteri artificiale, despre care s-a demonstrat că, în perioada de ocupație romană, au fost folosite ca morminte, crează un peisaj aparte. Nu se cunosc multe lucruri despre acestea, însă aflându-ne pe tărâmul legendelor, aud că una din peșteri este denumită Brutospeliana, ca urmare a faptului că însuși generalul roman Brutus, obișnuia să frecventeze locul.  Așadar, Și tu, Brutus, și tu? 



Vechile morminte romane se află într-un contrast tulburător cu satul actual. Străzile acestuia te încarcă pur și simplu de energie pozitivă. Un fel de Vama Veche, mult mai colorat și care emană mai multă stare de zen, vrea să te facă să te deconectezi de tot și să te simți ca făcând parte dintr-o lume în care Bob Marley și-ar fi dorit să trăiască. În același timp însă, spiritul grecesc este acolo, la orice pas, să te ajute totuși să conștientizezi că, oricât de prezent l-ai simți pe Marley, tot pe tărâmul lui Mikis Theodorakis ai rămas. E o senzație ciudată … Matala poate crea atât de multe controverse în mintea ta…

Dacă până am ajuns acolo nu puteam asocia stilul hippie cu stilul grecesc actual, nuanțat și cu niscaiva elemente de proveniență romană, și nu îmi imaginam cum ar putea arăta un loc care le-ar reprezenta pe toate, acum nu pot decât să-mi reproșez acea barieră de imaginație. Amalgamul acela de stiluri, starea de bine a oamenilor … întregul tablou care alcătuiește Matala, nu poate fi exprimat în cuvinte puține. Poate nici în multe, însă până ajungeți și voi acolo, aveți un preview mai jos! 🙂




Omul sfințește locul, iar locul încarcă cu energie omul

„Omul sfințește locul.”

Noi, românii, ne ghidăm viața după multe expresii. Una dintre ele este cea de mai sus. Mai mult decât atât, suntem și peste poate de superstițioși. Partea proastă este că, dacă avem parte de o experiență urâtă într-un loc, sunt șanse mari să nu mai punem piciorul acolo, oricât de multe ar avea de oferit. Pe de altă parte, amintirile plăcute plasează anumite destinații în fruntea priorităților noastre și suntem capabili să ne întoarcem la nesfârșit acolo unde, cândva, am avut parte de momente de pus în ramă.

O mare de oameni frumoși, un drum de câteva ore, traversarea unei granițe naționale și o mare, zică-se, cam neagră. Pentru mine, aceste elemente reprezintă vestirea sezonului estival în ultimii 3 ani, iar destinația intră, cu certitudine, în categoria celor din coada paragrafului anterior.

BULĂFEST – puteți râde cât vreți de această denumire. Pentru mine, dincolo de aniversarea unui om pe cinste (cinste ție, senor!), este un eveniment la care încep să visez încă de prin aprilie, când soare începe să câștige, puțin câte puțin, teren în fața vremii mohorâte.

Ah, senzația aceea în care, într-o seară din mijlocul lunii iunie, te urci în mașină cu destinația – Krapets, conștient fiind că te așteaptă un week-end plin de voie bună, într-o companie mai mult decât potrivită …

Pădure, maci, corturi, plajă, mare, mulți oameni faini, cu puțin noroc, și soare. Barul de pe plajă care, an de an, prinde și mai mult curaj, cafeaua de la malul mării, voie bună. Cam asta presupune Bulăfest și cam așa mă întâmpină de fiecare dată Krapets. Da, omul sfințește locul. Oamenii pe care i-am avut în jurul meu, în „cârdășie” cu frumusețea unei plaje (aproape) pustii, fac din acel loc, aflat nu departe de Vama Veche, o oază de hidratare, la început de vară.

2015 – Bucuria descoperirii locului, combinată cu plăcerea de a petrece un week-end în compania prietenilor și a prietenilor prietenilor, alături de nesperata pădure dătătoare de umbră … Așa încep tradițiile durabile!

Răzvan, sărbătoritul festivalului (BULAFEST, sper ca nu ați uitat numele deja), intră în concurență acerbă cu marea. Celebritatea se câștigă ușor, dar se păstrează cu trudă multă, mai ales când ai în față un competitor de calibru Mării Negre cea însorită.

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe timp de seară însă, suntem ușor de recucerit …


Barul de pe plajă, locul acela în care ne întâlnim cu frigiderul care ne lipsea atât de mult pe plaja de la Vadu (destinația anterioară), ne ademenește cu paleții săi care au fost reînviați și transformați în obiecte de mobilier la malul mării (ferice de ei)…

Ce-i drept, 2015 nu a putut decât să ne facă să visăm cu ochii deschiși și, de fiecare dată când aveam ocazia, în gura mare, la weekendul acela din 2016, în care urma să avem posibilitatea de a ne întoarce acolo …

2016 – Momentul acela în care te trezești, din nou, în același loc la care ai visat în ultimul an și, îndreptându-te spre deja familiarul bar de pe plajă, dai peste oameni cunoscuți care se bucură, la fel de mult ca și tine, de revederea acelei plaje minunate.IMG_6405

Barul de pe plajă … care parcă se dezvoltă sub ochii noștri. Anul trecut era mai mic. Wow, chiar începe să prindă curaj acest loc. – se aud discuții de genul acesta din toate părțile, cu o oarecare dezamăgire și teamă de ce se poate întâmpla în 2017 în același loc.

Da, teamă și dezamăgire deoarece, cu un egoism asumat, cumva, speram ca pentru această plajă, timpul să stea în loc. Să rămână locul acela semisălbatic pe care l-am cunoscut, oaza aceea de liniște pe care cu greu o mai găsești la malul Mării Negre în granițele țării noastre.

Speram să avem la nesfarsit locul acela de la gura pădurii, în care să ne așezăm corturile la lumina unei frontale și să ne începem sâmbăta în jurul gulașului, PE CARE Dan îl  pregătea cu atâta seriozitate, în colaborare cu multe alte mâini dibace (ca ale lui Stelică, spre exemplu).

Din păcate însă, unele lucruri se schimbă. Din fericire însă, altele rămân la fel. De exemplu, marea. Oricât de multe nuanțe ar împrumuta, rămâne aceeași. Uneori liniștită, alteori agitată, dar întotdeauna acolo. La fel si cu oamenii si buna dispoziție. Intr-un an sunt mai mulți, în altul mai puțini, însă întotdeauna compania perfectă.

Această prezentare necesită JavaScript.

2017 -Timpul nu mai are răbdare. Creștem, evoluăm, ne înmulțim (bun venit, Irisuca noastră dragă), însă nu ne batem joc de tradiții. Răzvan îmbătrânește în fiecare an, iar noi suntem datori să îi amintim asta, prin continuarea festivalului. BULĂFEST rămâne în același loc. Krapets ne așteaptă cu aceeași nerăbare ca și în anii trecuți.

Plaja este încă aceeași. Cu ajutorul câtorva grade sub valoarea care te trimite, în mod normal, spre mare și a unei prognoze ușor apocaliptice, am avut plaja numai pentru noi. Marea ne-a primit mult mai cuminte decât de obicei, iar soarele ne-a salutat puțin și ne-a a facilitat îmbrățișarea de revedere cu marea cea frumos colorată.

E drept, spre seară, în timp ce ne regăseam cu toții, sărbătorindu-l pe Răzvan conform tradiției …

…. un Cumulonimbus ne-a reamintit că prognoza pe foarte scurtă durată nu trebuie bagatelizată întotdeauna și ne-a trimis la somn. Un somn de cel puțin 10 ore, într-un cort așezat la adăpostul unor copaci binevoitori. Ah, asta numesc evadare din rutina de zi cu zi! 🙂


Barul de pe plajă este tot acolo. A crescut, dar la fel s-a întâmplat și cu noi. Nu-l putem condamna. Fie că ne place sau nu, acel loc frumos a ajuns și la urechile altora. Probabil că acum încântă mult mai multe priviri decât o făcea în urmă cu 3 ani.

Ah, Krapets… mult timp m-am ferit să scriu despre el. Despre acest sătuc, aflat la 20 km de Vama Veche. Un sat aparent prăfuit, cu drumuri proaste și magazine cu iz comunist. Cu un singur restaurant … pe care noi îl numim La Mariana (cu toate că Mariana nu mai lucrează acolo de 2 ani). Un sat care, sub toate neajunsurile cu care ne întâmpină, ascunde o adevărată comoară. Cel puțin pentru mine. Comoara este dată, desigur, atât de frumusețea peisajului, cât și de norocul de a-l fi descoperit și de a mă fi bucurat de el în compania unor oameni frumoși.

Da, omul chiar sfințește locul, însă există și locuri care încarcă de energie omul. Krapets este unul dintre acele exemple. Aș fi vrut să îl țin doar pentru mine, însă mi-ar plăcea să aveți și voi ocazia de a vă deconecta pentru un timp în acel spațiu. Nu aveți nevoie decât de un week-end, o mașină și cel puțin o mână de oameni faini…


La pas prin „partea bună” a Europei

Noi, românii, suferim de complexul inferiorităţii. Şi, pentru că acesta nu poate exista singur, e limpede că acordăm o importanţă crescută celor care s-au născut sub alte limite administrativ-teritoriale. Ştiu, o parte dintre voi îmi veţi spune că nu este aşa. Veţi spune asta, în primul rând, deoarece sunteţi mândri de originile voastre. Asta însă  nu vă opreşte din a visa la o viaţă „aşa cum au cei din vest”, sau din a invidia, în secret, locuitorii altor colţuri din această lume.

Ca să nu credeţi că acuz ca să mă scuz, recunosc că şi eu indiviez. Invidiez grecii pentru albastrul sublim al mării şi cel mai prietenos soare, indiviez belgienii pentru casele frumoase, ciocolata şi berea Karmeliet, francezii pentru numărul zilelor de concediu, eleganţă şi sortimentele nesfârşite de branză, italienii pentru parmezan şi gellato, suedezii pentru buna-dispoziţie şi viaţa aparent lipsită de griji. Deocamdată nu am păşit în afara bătrânului continent, să pot invidia şi dincolo de graniţele sale, dar sper ca mi se va oferi această ocazie, deoarece mai e mult spaţiu pentru invidie în mine.

(Vă rog să recitiţi ce am scris in paragraful de mai sus, să înlocuiţi „invidiez” cu „admir” şi vă garantez că nu va schimba cu nimic înţelesul trăirilor mele.)

Spuneam că îi invidiez pe suedezi pentru buna-dispoziţie şi viaţa aparent lipsită de griji. Am avut, de curând, ocazia de a mă „inflitra”, pentru câteva zile, printre locuitorii celui dintâi oraş al Suediei – capitala Stockholm. Aruncând câte o privire pe diferite site-uri în care este prezentat, am aflat că este cel mai populat oraş din ţările nordice ale bătrânului continent. Mă surprinde puţin această afirmaţie, deoarece este un spaţiu urban în care chiar am simţit că se poate respira. Atunci când gerul unei zile de ianurie nu îţi îngheaţă nările şi, odată cu ele, toate funcţiile acestora, desigur. Internetul este plin de cuvinte de laudă cu privire la acest oraş. Economia, bazată pe servicii într-o proporţie de 85%, conferă locuitorilor venituri foarte ridicate şi poluare foarte scăzută (asta zic ei, însă noi, cei cu ceva mai multe cunoştinţe în domeniul poluării şi protecţiei mediului, ştim că amprenta de carbon se calculează şi dincolo de coşurile de evacuare a marilor poluatori).

Numărul ridicat de muzee şi locuri cu incărcătură istorică sau culturală, face din Stockholm un loc minunat pentru iubitorii de artă. Zilele lungi de vară, fac din acest oraş o destinaţie perfectă pentru oamenii plini de energie, care nu fac din somn un ideal, ci doar un strict necesar. Întinderile foarte mari de spaţiu verde, dintre care multe scăldate de apele sub acoperire ale Mării Baltice, foarte bune camarade cu cele ale lui Mälaren – lacul situat în topul 3 al celor mai mari întinderi de apă dulce din Suedia, îi dă locuitorului acestei metropole posibilitatea de a se simţi deopotrivă rezident al unui spaţiu în care ai la degetul mic tot ceea ce îţi doreşti din lumea high-tech şi sentimentul de a te afla la o distanţă de parcurs pe jos până în mijlocul unei oaze de linişte, în care să simţi cum natura îţi zâmbeşte ca un complice.

Ah, atât de multe s-au scris despre Stockholm, însă voi fi egoistă şi, în rândurile următoare, voi înşira o serie de impresii personale despre această urbe.

Ca o româncă complexată, am pornit către „partea bună” a Europei (desigur, aici nu vorbim despre climă), respectiv nordul acesteia, plină de aşteptări şi convinsă fiind că acolo o să descopăr o cu totul altă lume. Nu mi-a luat mult să îmi stăpânesc trăirile şi să conştientizez că, oricât de departe credeam eu că merg, tot în graniţele Europei am rămas. Este o lume diferită faţă de cea din care venim noi, însă nu e cazul să ne hazardăm. Altfel, cum am face faţă unor locuri precum New York, Singapore, Tokyo sau Hong Kong? Oricât de diferiţi am crede noi că suntem, rămânem, totuşi, în familie. Drept o rudă puţin mai săracă, însă nu atât de înapoiată cum le place lor să ne numească şi cum ne înegreşte nouă gândurile complexul acesta de inferioritate de care am tot amintit şi pe care il suspectez că se trage din anii petrecuţi sub comunism.

Nu pot spune multe despre drumul de la aeroport până în oraş – o autostradă care separă în două păduri întregi de amestesc de foioase şi conifere (multe dintre ele plantate – aici vorbesc ca un geograf) întrerupte, din când în când, de ferme populate de câteva exemplare de bovine, caprine sau cabaline mai îmbracate decât şoferul autocarului nostru (literlamente).

Despre Stockholm, în schimb, pot să vorbesc la nesfârşit. Eu, nebună declarată după case colorate şi canale, am stat cu gura căscată de când am intrat în oraş şi până … l-am părăsit, 5 zile mai târziu. Dacă aş fi putut simţi, la propriu, prezenţa Mării Baltice, m-aş fi declarat cu adevărat vrăjită. Oricât de mult am încercat, totuşi, nu am putut percepe strâmtoarea Lilla Värtan cu prezenţa mării, aşa cum nu am reuşit să asociez nici Grande Canale din Veneţia cu Marea Adriatică.

Privit de sus, oraşul se ridică la înălţimea aşteptărilor tuturor celor care îl poziţionează în topul locurilor ce trebuie vizitate. Cei drept, nici de la nivelul solului nu te poate dezamăgi. Singurul lucru dezamăgitor, cel puţin pe timp de iarnă, este reprezentat de lungimea extrem de scurtă a zilei. Pentru gusturile mele, un soare care apare chiar dupa ora 8:00 şi ne urează „noapte buna” la 15:30 – 16:00, nu este chiar prietenos. Aproape că l-am bănuit de blat (în schimbul retragerii în miezul zilei, probabil că Paris i-a promis ceva ce nu putea refuza).

Nu pot sa nu recunosc insa faptul ca m-a surprins foarte plăcut apusul de la ora 16:00 care ne-a găsit in zona Primăriei din Stockholm. Atât de multă culoare într-un întuneric atât de timpuriu nu îţi e dat să vezi oricând şi oriunde. De altfel, un moment ca cel trăit acolo, nu se putea incheia decât traversând Lilla Vartan pe un vaporaş care parcă a venit acolo special să ne dea întâlnire şi să ne ajute să vedem, de la distanţă, frumuseţea locului în care, după cum spuneam, ne-a surprins acel apus minunat.

Această prezentare necesită JavaScript.

Vă spuneam de Primărie. Ei bine, peisajul din spatele clădirii nu e tot ce trebuie spus despre acest loc. De altfel, această clădire ajunge, cel puţin o dată pe an, în centrul atenţiei mondiale, odată cu decernarea mult râvnitelor premii Nobel.

Am vizitat primăria exact în cea mai friguroasă zi petrecută în acest oraş. Nu ştiam dacă starea de nerabdare era dată mai mult de faptul că urma să văd locul in care o parte din cei mai inteligenţi oameni îşi aşteptau trofeul, în fiecare an, în ziua de 10 decembrie, sau pentru că urma să scap de ceaţa şi briza ingrozitoare care mă făceau şi pe mine, turist de exterior, disperat să cucereasca vizual fiecare colţişor dintr-un loc vizitat, să îmi doresc cu ardoare să petrec chiar şi o sumă de minute undeva, într-un spaţiu protejat de clima scandinavă.

Turul ghidat (pentru că numai aşa se poate vizita primăria) a început într-un hol dominat de cărămiziul materialului din care a fost ridicat. Aşa cum bine a descris ghidul, acest spaţiu avea aspectul unei gradini italiene, care însă, în situaţia de faţă, era complet acoperită. Interesant spaţiul, însă ceea ce aşteptam eu sa văd, era locul de decernare a premiilor Nobel. Trebuie să vă imaginaţi ce mare mi-a fost mirarea atunci când, acelaşi ghid, ne-a prezentat acea curte interioară ca fiind The Blue Hall, respectiv locul de desfăşurare al impresionantului eveniment.

Nu prea seamana cu imaginile suprinse în timpul evenimentului, cum sunt acestea, nu?

Să nu uităm că orice eveniment impozant, indiferent de natura acestuia, trebuie să se încheie printr-un banchet de pomină. Asta face ca, la finalul festivităţii, toată lumea să îşi îndrepte atât atenţia, cât şi paşii către The Golden Room. Asta am făcut şi noi, însă nu înainte de a mai „bifa” anumite locuri importante, precum un soi de anticameră, denumit Ovalul, ai cărei pereţi sunt împodobii cu exemplare de tapiţerii Tureholm,  realizate în Franţa sfârşitului secolului al XVII-lea. Ceea ce face important acest spaţiu este faptul că zilnic, timp de 2 ore, se pot oficia căsătorii. Protagoniştii pot fi atât locuitorii metropolei (gratis), cât şi străinii care doresc să îşi oficieze relaţia în acel loc de povesteste (în schimbul unei sume de bani deloc de neglijat, însă)


Un alt punct de oprire a fost şi Sala de Consiliu, locul în care se adună membrii consiliului local al oraşului Stockholm.

Vorbeam de Golden Room, locul de desfăşurare a banchetului de sfârşit de festivitate. Ei bine, de data aceasta nu m-a mai luat prin suprindere denumirea acesteia. Culoarea încăperii este dată de existenţa metalului preţios care i-a dat şi numele. Tânărul artist Einar Forseth, a folosit mai mult de 18 milioane de bucăţi de mozaic alătuit din bucăţi de sticlă şi aur, iar rezultatul poate fi văzut în pozele de mai jos. Oricât de tentant ar fi, atunci când vizitaţi la rândul vostru acest loc, să nu vă apropiaţi prea mult de pereţi. Nu din motive de siguranţă, ci pur şi simplu pentru că nu este permis (Oare … acelaşi lucru li se spune şi celor care se află acolo în ziua de 10 decembrie?).

Nu, călătoria în minunatul Stockholm nu se opreşte aici. Nu pot să nu profit de firul povestirii şi să asociez sfârşitul acestui articol cu finalul apoteotic al festivităţii despre care am tot amintit din momentul în care am intrat în interesanta clădire administrativă a oraşului.

Bonus – astectul unei mese din timpul banchetului de final de ceremonie Nobel

Roma – la pas printre istorie, pizza şi (prea) mulţi turişti – ep. 1

„Suntem atât de aproape şi nu am reuşit să ajung acolo”.

Recunosc, pentru mine, ideea de a vizita Roma a  fost, mai degrabă, o ambiţie decât o dorinţă născută dintr-o reală pasiune pentru Imperiul Roman, cultura italiană, pizza bună, sau orice alt motiv pentru care se hotărăşte o persoană să viziteze acest oraş.

Într-adevăr, mi-au ajuns la ureche păreri împărţite cu privire la ce are de oferit această capitală europeană. Destul de puţine au fost acelea care au clasat oraşul undeva, pe o treaptă superioară a vreunui top al destinaţiilor preferate dar, totuşi, Roma secolului XXI nu se poate văita de lipsa susţinătorilor înfocaţi. Asta pentru că, din fericire, suntem cu toţii diferiţi .

Treziţi cu noaptea-n cap, am luat calea aeroportului mult mai devreme decât ar fi ajuns cineva care se doreşte a fi acolo mai devreme. Din motive neînţelese, atât eu, cetăţean român cu acte-n regulă şi conştiinţa curată, cât şi bagajul meu, am trecut prin filtre riguroase şi suplimentare, implicând verificare de intrare in contact cu material explozibil, mers în şosete şi altele asemenea. Pe de cealaltă parte, grecul, cu buletinul lui de la 14 ani şi cu un aspect fizic neîngrijit (al buletinului, nu al grecului), a trecut fară nicio problemă. La capătul celălalt însă, rolurile s-au inversat şi s-a dovedit a fi adevărată zicala „Cine râde la urmă, râde mai bine”. Asta pentru că buletinul care i-a facilitat accesul în aeroportul românesc, i-a venit de hac pe pământ italian. De unde la mine s-au limitat la descălţat şi amprente, pe el l-au invitat intr-o încăpere pentru verificare suplimentară.

Drumul de la aeroportul Ciampino până în inima oraşului, parcurs cu un autocar plin de români şi greci  (deci gălăgios), a durat aproximativ o oră şi a costat 4 euro/persoană.

Aşa cum, în perioada de glorie a imperiului Roman, circula expresia Mille viae ducunt homines per saecula Romam (in traducere liberă – Toate drumurile duc la Roma), în Roma actuală, toate drumurile duc la Gara Termini. Aceasta este principalul nod de transport feroviar al metropolei, însă nu vă va dezamăgi nici în ceea ce priveşte transportul în comun, atât de suprafaţă, cât şi de subteran. Venind din Bucureşti, am ales, evident, să  mergem spre hotel cu metroul. Nu ne-a fost greu să facem faţă acestui mijloc de transport, deoarece erau 2 linii mari şi late. Două linii care, la prima intalnire vizuală cu harta, te-ar putea trimite cu gândul la călătorii lungi in subteranul Romei. Adevărul insă, a ieşit la suprafaţă atât de rapid cât am făcut-o şi noi de la Termini la Ottaviano.

rome_metroNu ştiu alţii cum sunt dar eu, în momentul în care îmi aleg cazarea pentru o călătorie, ofer cea mai mare importanţă localizării şi nu numărului de stele pe care şi-l etalează cu mândrie cei mai înstăriţi dintre oamenii implicaţi în această afacere. Astfel, locul nostru de reîncărcare a bateriilor în scurta evadare în inima imperiului Roman de altădată a fost Adriatic Hotel, situat la câteva minute distanţă de Vatican şi Castel Sant’ Angelo. Amintesc doar de acestea, deoarece sunt două dintre cele mai importante atracţii ale oraşului, însă vă asigur că la sfîrşitul fiecărei zile adăugam noi şi noi motive pentru a ne felicita pentru alegerea făcută în selectarea acelui hotel care posedă doar o pereche de stele şi preţuri care te fac să te gândeşti de 2 ori înainte de a-ţi programa o escapadă pe Valea Prahovei în detrimentul unui city-break într-o altă ţară.

Când zici Roma, te gândeşti la un oraş mare. Ai tendinţa de a-l compara cu alte capitale europene importante, precum Paris sau Londra. Îţi faci probleme cu privire la cazare şi la variantele de transport care te pot duce către punctele de interes ale urbei. Când ajungi în Roma pentru prima dată, încă experimentezi aceeaşi senzaţie. Îţi apare asemeni unei metropole greu „de dovedit” în doar cele 5 zile pe care le ai la dispoziţie. Dacă eşti un călător disperat să vezi tot ce trebuie văzut, aşa cum sunt eu, te loveşte anxietatea fix în creştetul capului. Înca nu ai ajuns la hotel, însă te gândeşti cu groază ca s-a dat startul numărătorii inverse. După a doua zi însă, când vei fi vizitat mai multe decât credeai ca vei reuşi în tot sejurul, adrenalina va mai scădea în intensitate. Bine, nu şi în cazul meu, care trecusem de la „Trebuie neapărat să vedem măcar o dată Fontana di Trevi” la „Trebuie neapărat să vedem Fontana di Trevi măcar o dată ziua şi o dată seara.”

Roma – acest oraş îţi poate stârni sentimente dintre cele mai diferite. Îţi poate tăia rasuflarea prin istoria pe care nu se fereşte să ţi-o arate la orice pas, îţi poate stârni sentimente de admiraţie faţă de  arhitectura încântătoare a unor clădiri, însă te şi poate dezamăgi prin haosul creat de numărul mare de locuitori şi vizitatori, de senzaţia de aglomeraţie şi lipsă de intimitate pe care ţi-o pot da.

Îmi place atât de mult sentimentul acela de necunoscut, combinat cu ceritudinea descoperirii unor locuri interesante, încât pur şi simplu capăt un soi de rezistenţă atletică. Pentru mine este un lucru minunat. Nu acelaşi lucru pot spune şi despre cei care, calătorind alături de mine, devin victime sigure ale energiei mele ieşite din comun.

Odată ajunşi acolo, primul prânz ne-a adus faţă în faţă cu tradiţionalele pizza şi paste. Dacă mă întrebaţi pe mine, am mâncat mult prea mult (în special anterior amintitele).


Pe de cealaltă parte însă, dacă îl întrebaţi pe Paris, am murit de foame. Cert este că nu se poate să pleci din Roma fără a fi savurat câte ceva din bucătăria italiană. Până la urmă, nu întâmplător Elizabeth Gilbert şi-a construit prima parte a romanului „Eat. Pray. Love” având ca temelie gastronimia acestei ţări. Păstrând aceeaşi temă, Roma nu îţi poate oferi doar pizza şi paste gustoase, ci te poate surprinde, ca orice oraş italian, cu variate tipuri de cafea, vinuri de calitate, băcănii care-ţi iau ochii prin modul în care sunt organizate şi-ţi bagă mânile-n buzunar prin varietatea produselor. Dacă şi drumurile voastre vor duce la Roma, să nu uitaţi să gustaţi câte puţin din toate.

Recomandat este să nu ocoliţi nici patiseriile/cofetăriile. Am fost alergată prin tot oraşul pentru a gusta o prajitură care l-a marcat pe Paris dupa vizionarea filmului „The Godfather” – cannelloni dessert. Pentru mine au fost doar nişte cornete, nu i-am simţit prezenţa lui Al Pacino nici când, în sfârşit, le-am găsit şi nici măcar când mi-am potolit glicemia cu acestea. Cei drept, au fost gustoase. Da, Roma chiar este un oraş al gurmanzilor. Al gurmanzilor împătimiţi ai făinoaselor, în special. Pentru cei cu un apetit ceva mai scăzut, cu siguranţă va cântări şi faptul că aproape la orice pas poţi avea parte de a meal with a view. Ah, era să trec mai departe fără să amintesc de îngheţată. Să nu cumva să treceţi prin Roma (indiferent de anotimp) şi să ocoliţi gelateriile.

Atracţiile turistice sunt chiar mai ofertante decât meniurile din restaurate. De aceea, vă sugerez să nu zăboviţi foarte mult timp la masă. Sunteţi în Roma – vizitaţi, vizitaţi, vizitaţi.

Privesc în rândurile anterioare şi mă conving, încă o dată, de faptul că sunt vorba lungă. Am depăşit 1000 de cuvinte şi încă nu am început să vorbesc propriu-zis despre Roma. Mă cuprinde iar starea de anxietate ca atunci când am coborât din autobuz în Gara Termini. Acum, pentru ca am atât de multe spus şi atât de puţin spaţiu. Bine, spaţiu am nelimitat, însă cui îi place să citeasca articole interminabile pe pseudo-bloguri?

Pe scurt (pe lung, într-un alt articol), Roma nu mi-a tăiat răsuflarea vizitând-o însă acum, trecând-o prin filtrul memoriei şi ajutată sutele de fotografii, îmi dau seama că este un loc deosebit. Cel mai mult mi-a plăcut să o privesc de sus. Şi nu mă refer la sensul metaforic al expresiei. Roma chiar e frumoasă privită de la înălţime. Şi, Slavă Domnului, nu duce lipsă de locuri înalte, gata să îţi descreţească fruntea şi să îţi încânte privirea.

Prima întâlnire, atât cu Roma istorică, cât şi cu priveliştea de care aminteam anterior, a fost la Castel Sant’Angeloun loc menit să-ţi reamintească de fiecare dată că te afli pe vatra Imperiului Roman şi, în acelaşi timp, la doi paşi de inima lumii Catolice.

În interior, faci o impresionantă incursiune în trecut pe când, privind din interior spre exterior, te loveşti de realitatea actuală: o aşezare destul de pestriţă, care se încăpăţânează să îngrămădească lalolaltă atât trecutul, care încă îi impune statutul la nivel global, cât şi prezentul, fie el mai îndepărtat sau apropiat, care încearcă să-i confere trecutului un oarecare grad de confort.

Întâmplarea a făcut însă ca, exact în acel moment în care noi exploram impresionantul vestigiu, puţin mai jos, respectiv pe străzile oraşului, se pregătea ceva ce, de sus, părea să fie foarte important. Poliţie de tot felul, restricţii rutiere, o mare de oameni care se transformase într-un zid de apărare, având ca extremităţi Podul Sant’Angelo şi Bazilica Sfântul Petru. Abia pisasem, literalmente, din cer la Roma şi nu ne omorâsem cu documentarea nici acasă. Prin urmare, curiozitatea a atins cote alarmante în momentul în care toate punctele de „survolare” a zonei de interes au fost ocupate. Paris poate că ar fi rezistat ceva mai mult fără să ştie ce se petrece jos, însă eu m-am avântat în faţa unor americance care se bucurau de privilegiul de a putea consulta google de pe un smartphone cu ceva Mb disponibili.  Din puţinul pe care îl descoperiseră şi ele, au fost nevoite să îmi arunce şi mie 2-3 informaţii: „It is sort of a fest with some saints, or something like that. Peter and Paul, they say.” Dacă pentru ele erau doar nişte cuvinte goale citite de pe vreun site pentru turişti de toate felurile, pentru mine, româncă autentică, totul devenise clar. Mi-era limpede că asistam la o procesiune cu moaştele Sfinţilor Petru şi Pavel. Pesemne că planetele s-au aliniat în aşa fel încât să nu ratez nimic din ce are de oferit acest oraş.  Nu am ales această destinaţie cu gândul de a face şi turism ecumenic. Cel puţin nu mai mult decât să vizitez Vaticanul şi numeroasele şi impresionantele biserici. Divinitatea însă m-a pus faţă în faţă cu moaşte. Şi nu doar o singură dată, aşa cum veţi afla în articolele următoare.

Mai călătorim și noi?

Așa-mi stă mie-n caracter să fac – trec peste niște pași logici și aproape naturali când vine vorba de statutul de român în raport cu străinătatea. În loc să pătrund şi eu, pas cu pas, în magnifica Grecie şi să încep cu Paralia Keterini, m-am avântat direct la capătul celălalt al ţării, în Corfu, despre care urma să aflu în autocar că era, într-un fel, o destinaţie de „turişti cu experienţă similară”. La fel am făcut şi la scară continentală. Nu m-am „înstrăinat” şi eu pentru prima dată în clasicele noastre de după revoluţie, Spania şi, mai ales, Italia. Nu, eu nu mi-am amestecat pungile din rafie, ca românul de rând, prin Ciampino sau Bergamo. M-am avântat direct la Charleroi.

În Paralia Katerini nu cred că o să ajung să petrec mai mult timp decât am făcut-o pe drumul spre casă din Zakynthos dar, la nivel continental, simţeam un gol care trebuia umplut.

Următoarea poveste are 4 personaje principale. 2 venite din țara lui …Păcală și 2 din cea a lui … „fromage”. Reprezentantele primei tări sunt 2 blonde (Dani și eu), iar din țara brânzei ne-au completat grupul Magda (tot de-ale noastre, dar a lasat cașcavalul LaDorna pentru brânza cu mucegai cu câțiva ani în urmă) și Alex (cunoscut și în alte povești sub numele de Francezu’ – un francez suficient de curajos încât sã călătorească, singur, în Italia cu 3 românce).

[…] Şi, astfel, am ajuns la o oră indecent de matinală în aeroport, cu Dani, fiind una mai ameţită şi mai adormită decât alta. Când ne-am trezit propriu-zis, de la zgomotul curelelor şi a bijuteriilor care trebuiau să ne recompleteze ţinuta după ce am trecut de controlul bagajelor, jumătate din trusa mea de machiaj era deja împrăștiată pe sub culoarul de trecere, iar bucăţile de oglindă străluceau mai ceva ca swarovki-urile aflate la supra-preţ în „duty free”. Apoi, alergând ca nişte căpiate spre îmbarcare, ne-am mai făcut „remarcate” într-un mic grup de angajaţi care, mai mult râzând, ne-au luminat când noi, disperate, căutam să ne îmbarcăm de la poarta cu numărul celei de check-in. Asta mă face să cred că, pe lângă metroul de la Dristor, mai sunt şi aeroporturile care mă fac să mă rătăcesc atât fizic, cât şi mental şi îmi aduce aminte de un alt moment, la aeroportul din Dublin când, prinsă cu lichidele împrăştiate prin tot bagajul, m-am trezit spunându-i controlorului că nu am ştiut ca trebuie să le pun pe toate într-o pungă, deoarece era prima data când zburam cu avionul. Tipul a fost de treabă şi, după ce mi-a „reconfigurat” bagajul în concordanţă cu standardele impuse de companie, mi-a oferit buletinul, spunându-mi că nu crede ca am venit chiar pe jos din România, pentru a mă întoarce cu avionul înapoi acasă, dar trece cu vederea, fiind „prima abatere”. Ehe, era prima de care ştia el.

Long story short (iertare, domnule Pleşu, pentru romgleză), am început să mă dezmeticesc mai bine după o repriză de chiţăială franco-românească la capătul celălalt al cursei. Pe cât de mult a durat „şederea” noastră în aeroportul din Otopeni, pe atât de amnezică mi-e amintirea din celălalt aeroport. Dacă mă iei prea repede, ţi-aş putea răspunde că, din avion, e posibil să fi aterizat direct în autobuz, cu Magda lângă mine, care-mi îndesa (literalmente) pe gât cea mai mare macaroană (a se citi „macaron”) cu ciocolată din câte mi-a fost dat să văd. Şi să mănânc. După ce, probabil, am distrus dimineţile celorlalţi pasageri ai autocarului, cu fericirea pe care o cunosc doar cei care, copii fiind în anii ’90, mergeau în excursie la Mamaia sau la Slănic Prahova, am ajuns acolo unde urma să ne topim câteva zile atât de fericire, cât şi de căldură. Desigur, comparaţia cu Mamaia şi Slănic Prahova e pur întâmplătoare, dar cum nu mai cred în coincidenţe, realizez repede faptul că liantul dintre cele trei locaţii nu este altceva decât îngredientul fără de care nu aş mânca nici cei câţiva dumicaţi cu care mă simt obligată să-mi alimentez zilnic stomacul. Este vorba, desigur, despre SARE. Vorbesc despre sarea din Marea Neagră, de sarea din salina de la Slănic şi închid cu sarea din Marea Adriatică (da, senor Escobar, Marea ADRIATICĂ). Să nu se înţeleagă că-mi aleg destinaţiile de vacanţă în funcţie de cantitatea de sare care se găseşte în mediul natural al locului în care intenţionez să ajung. Mă ghidez mai mult după existenţa unor elemente de genul „mare”, „canale”, „case colorate”. Le-am tot amintit şi cu alte prilejuri, cu alte articole aferente, evident, altor călătorii.

Dacă tot veni vorba despre alte articole din alte călătorii, am recitit, de curând, articolul acesta. Articol care, de altfel, a avut şi un rol principal în demararea procesului de prezentare a acestei excursii. Îţi aminteşti, Magdu Ana? Se pare că a trebuit să treaca o perioadă destul de îndelungată de timp pentru a cunoaşte şi canalele acestui oraş minunat. Şi când te gândeşti că o puteam face, fără voia noastră, încă de acum 3 ani …

Recitind ce am scris până acum, îmi dau seama că amintirile şi gândurile mele aleargă rătăcite dintr-un loc în altul, de parcă ar fi în Terminalul Plecări al aeroportului Otopeni. Sau în metrou, la Dristor. Prin urmare, nu pot decât să fac din acest articol un intro al unuia care va avea ceva mai multe informaţii turistice. Şi mai ordonate, bineînţeles.

Dacă nu am spus nimic de 820 de cuvinte încoace, se cade ca măcar să dau informaţii despre locaţia pe care vă tot ameninţ că o voi prezenta. Reluând ideile de la început, nu-mi rămâne decât să spun despre această destinație că este un loc minunat. Este un loc unde, dacă ești suficient de puternic încât să treci peste gloata de chinezi cu selfie stick-uri, gata să-ți scoată ochii la fiecare moment, te poți deconecta de rutina vieții de zi cu zi, pierzându-te printre străzile, podurile și canalele ce sunt înconjurate de clădiri de-a dreptul minunate. Când, în cadrul unui interviu, managerul unei importante agenții turistice m-a întrebat care din orașele vizitate m-a impresionat și de ce, nu am stat pe gânduri, rãspunzând, simplu, VENEȚIA. De ce Veneția? Pentru că este un loc de unde te alimentezi cu frumos la orice pas, este un loc ideal pentru o vacanță pe care vrei să o petreci într-un mediu antropic, dar fără elementele specifice rutinei de zi cu zi pentru un locuitor al unui oraș mare. Da, Parisul este minunat și este în topul preferințelor mele însă dacă reușești să treci peste imaginea idilică creată cu atâta pricepere de francezi, poți simți că orașul acela este unul locuit, așa cum este și orașul în care trăiești tu. Problemele din orașul tău, de care știi că vrei să scapi în vacanță, sunt prezente și în Paris. Și încă la o intensitate mai mare. Haosul din trafic, coșurile de la unitățile industriale, zecile de clădiri pline ochi de roboței (așa ca tine), cu toate sunt acolo. Aceiași roboței mergând, osteniți, pe stradă, având ca destinație sigură patul din dormitor. Nu poți să te minți. Ești un turist înconjurat de localnici istoviți. Așa cum ești și tu pentru cei ce-ți vizitează orașul.

Veneția…Veneția, în schimb, e altceva. În primul rând, traficul rutier, acel element care crează haos în orice localitate de peste 1000 de locuitori, lipsește cu desăvârșire. Trebuie să mărturisesc faptul că atât de vrăjită am fost de ceea ce avea de oferit acest oraș, încât am sesizat lipsa traficului în ziua numărul 3, cu ajutorul Magdei. În al doilea rând, prin atitudinea oamenilor, ai impresia că orașul acela este locuit doar de turiști. Nimeni nu se grăbește, nimeni nu se streseaza. Și când zic asta, o fac și cu o oarecare frustrare, amintindu-mi de timpul pierdut în așteptarea propietarului casei în care urma să locuim. Iar frumusețea locului, ah frumusețea locului nu este umbrită de nicio bucată de zonă industrială care nu s-ar încadra în ansamblul turistic.

Așadar, prima mea întâlnire cu Italia, țara bagatelizată în primă fază, poartă amintirea minunatei Veneția. Este orașul care întrunește toate caracteristicile pentru calificarea în lista scurtă a destinațiilor de vacanță din categoria „must see”. Are canale, are mare, iar cladirile sunt extraordinare.

To be continued…

Până atunci, mai jos, vedeți protagoniștii – leșinați de căldură, dar încântați de priveliște! 🙂


"Exercitarea dreptului la liberă exprimare"

%d blogeri au apreciat asta: