Există cineva care nu are semne de bună purtare din perioada copilăriei?

Citind articolele unui mare chimist, environmentalist, folkist, ziarist, etc, mi-a atras atenţia un anume titlu … se referea la semnele de bună purtare “dobândite” in copilărie. Dacă  ar trebui să vorbesc despre un talent anume din copilărie, nu voi avea nevoie de niciun moment de gândire … Fără doar şi poate, talentul meu cel mare a constat in capacitatea de a “colecţiona” semne de bună purtare, indiferent de vârstă, locaţie şi, mai ales, parte a corpului implicată! Aş indrăzni să spun chiar că mi se citeste pe faţa (la propriu) acest lucru … Da, nu am exagerat spunând ca mi se citeşte pe faţă, la propriu, deoarece, se pare că principala victimă mi-a fost capul … cu privire specială asupra frunţii … Nu am reusit, de-a lungul timpului, spre marea mea “dezamăgire”, să colectionez mai mult de 3 astfel de semne în frunte … (Doar în frunte, a nu se intelege greşit!)

Fiind copil, strazi şi leagăne cutreieram, în compania unor copii la fel de răzgâiaţi ca şi mine, cu scopul de a perturba, pe cât posibil, linistea adormitului Bărăgan brăilean. Cum este unanim acceptat faptul că scopul scuză mijloacele, am profitat la maxim de fiecare idee, oricât de trănită părea a fi.

Nu imi mai amintesc exact cum am dat startul acestui sir de evenimente … cert este ca s-a întâmplat. Îmi amintesc însă, nu cu foarte mare mândrie de momentul 2. Mă jucam, ca toţii copii generaţiilor antebăsesciene, Ascunsa, Ascunselea, De-a v-aţi ascunselea (acum nu sunt sigură de numele exact al acestui joc …). Mică, aşa cum eram (îmi amintesc foarte clar că, în clasa I aveam 1.18 m şi 19 kg, iar întâmplarea aceasta a avut loc în acea perioadă), nu imi placea să fiu învinsă şi eram tot timpul pregătită să ma ascund în cel mai îndepărtat şi sigur loc cu puţinţă. Într-una din încercările mele disperate de a dispărea din aria vizuală a persoanei cu numărătoarea, fugind şi privind in spate, ca un adevarat criminal pe urmele căruia se afla un întreg echipaj de poliţie, S-A ÎNTÂMPLAT!!! Cum? Hmmm, ruşinos, ca în bancurile cu proşti cum ar spune multe persoane … fiind concentrată asupra duşmanului, nu am apreciat exact poziţia obstacolelor care se aflau în calea mea spre libertate, motiv pentru care fruntea mi-a intrat in contact cu … un stâlp electric … Nu are rost să povestesc de tragedia ce a urmat imediat după, de panica pe care am creat-o în jur, începând de la copii care au asistat la acest eveniment, până la părinţi, care m-au văzut intrând in casă cu o adevărată escortă, plânsă toată şi cu un look demn de orice film horror … Important e ca am supravieţuit vitejeşte acestei cumpene ivite în viaţa mea la o vârstă atât de fragedă, iar acum port cu demnitate amintirea acelei zile, atât in minte, cât şi în frunte! 😀

Al treilea moment … şi aş zice ca a fost şi cel mai important, s-a petrecut într-o vacanţă din perioada şcolii primare. Era o vară importantă pentru mine! Urma să particip la o nuntă mult aşteptată … mai erau cam 2 săptămâni, aveam ţinuta pregătită, trăgeam din când in când de păr, ca sa se mai lungească puţin, îl ţineam prins doar în coadă, deoarece auzisem eu de la două fete mai mari că, daca îl ţii aşa creşte mai repede … ce să mai spun, eram dedicată 100% acelui eveniment! Dezastrul vieţii mele de până atunci a început odată cu aceeptarea unei invitaţii făcute de către un baiat de vărsta mea. Aparent, era ceva nevinovat … mai târziu însă, s-a demonstrat contrariul … Acum ma gândesc dacă nu cumva a vrut să imi saboteze strălucitoarea apariţiei la acea nuntă .. Ideea este că, in curtea bunicilor, avea improvizat un leagăn. Era o atmosferă chiar romantică, leagănul era sub bolta de viţă de vie, pe aleea de la intrarea curţii, el ma legăna uşor, discutam, râdeam, până când, cuprinsă de adrenalină i-am cerut sa mărească viteza. Şi a făcut-o, numai ca eu nu am fost pe fază şi … am căzut, de undeva de sus … şi nu pe moale, ci pe trotuarul care contura aleea spre casă … Au urmat imagini horror, momente de groază, panică în rândul tuturor, sânge, ţipete, blesteme, urlete … Când, în sfârşit a venit mama să mă ia, speriată nevoie mare,  m-a găsit cu ochii umflaţi, capul spart, hainele însângerate şi cu cateva persoane păzindu-mă şi schimbându-mi compresa menită să stopeze sângele care ţâşnea  neîncetat din… capul meu! Toată lumea plângea de mila mea … şi eu imi plângeam tot de milă, dar nu aveam acelaşi motiv! Ce insemna durerea în comparaţie cu ratarea nunţii mult aşteptate!? Cu greu a reuşit mama sa mă facă să îmi stăpânesc disperarea … în zadar a incercat să mă convingă de faptul că urma să particip la nuntă cu şi fără acel semn (imens, de altfel) în frunte, i-a fost aproape imposibil să mă facă sa ies din casă în zilele următoare. Ce putea sa mi se întâmple mai rău de atât? A fost nevoie de intervenţia mirelul pentru a mă calma şi a mă readuce la viaţă … O bună perioadă de timp, începând de atunci, am purtat breton, refuzam sa ma uit în oglindă mai mult decât era necesar … însă acum acest semn face parte din viata şi din personalitatea mea! E acolo, imprimat in propria-mi frunte. Nu cred ca mai trebuie precizat faptul că acel călău a făcut tot posibilul să nu mă mai privească în ochi (de fapt, in frunte) mult, mult timp … tind să cred şi acum  mai are ceva mustrări de conştiinţă (sau cel puţin aşa sper >J).

… Şi cam aici s-a încheiat aventura frunţii mele! Spun a frunţii, deoarece capul a mai trecut o data printr-un moment sângeros, dar nu la fel de spectaculos.

Aş numi semn de bună purtare şi vaccinul obligatoriu făcut în clasa I (sau să citez dintr-un mare clasic în viaţă şi să spun clasa întâia ?!?). Aparent, nu ar trebui să fie nimic deosebit la acest vaccin … cu toţii l-am făcut. Unii doar îşi amintesc de el, alţii încă mai au dovada! Dovada mea însă, o întrece pe a multora … în dimensiune! :-S De ce? Pai, atunci, vitejia mea se limita la … ace! Nu imi era frică de câini, pisici, cai, măgari, furtuni, etc, însă mă înspăimântau acele … şi cum odată cu acel vaccin am făcut cunoştinţă cu acul unei seringi, am avut o reacţie puţin neaşteptată şi … foarte neadecvată … în timp ce îmi era administrată doza necesară … am plecat puţin cu acul în mână … urmarea nu a fost întocmai plăcută pentru mine, iar mâna stângă păstrează şi azi vie amintirea acelei zile!

Prin urmare, copilăria mea nu a fost lipsită de evenimente (de orice fel) şi, în cazul în care aş fi fost interesată de aşa ceva, m-ar fi privat de o carieră în domeniul militar sau justiţiar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s